Eu unul cred în capacitatea publicitarilor de a surprinde într-o formulă memorabilă ceea ce publicul larg gîndește, dar nu are cum să exprime. Dacă nu de altceva – de exemplu pentru că sunt buni sociologi sau buni psihologi – măcar pentru că tocmai acesta e jobul lor: să aducă produsul cît mai aproape de cît mai mulți oameni, care să-l cumpere.

Circulă mai nou la televiziuni o astfel de formulă publicitară care zice că, la un moment dat după Război, „s-a terminat cu boierii și au venit tovarășii”. Sensul este că un rău a fost înlocuit cu altul fără să se înregistreze vreun progres. Aserțiunea implică și o echivalare între boieri și tovarăși pe care nici unii, nici alții nu ar fi acceptat-o la vremea lor. Numai că această echivalare nu e perfect simetrică. Fiecare dintre termeni provine dintr-un sistem de interpretare distinct.

Boierul poartă conotația negativă dată de istoriografia și manualele școlare din perioada comunistă. Este bogatul căruia nu îi pasă de cei mulți și flămînzi, care doar huzurește pe spinarea altora și trage sforile pentru a-și conserva privilegiile. Această imagine a boierului a supraviețuit destul de bine în mentalul comun postcomunist. Nu contează că este posibil ca boierii să fi muncit și ei, să fi asimilat și propagat idei și cunoștințe care astăzi ar face parte lejer din sfera civică. După cum nu contează că și boierul însuși ar fi putut avea problemele lui financiare, întocmai ca un corporatist din zilele noastre, care o avea el salariu mare, dar nici chiria și rata la mașină nu-s de ici-colea.

Celălalt termen din formularea dată, tovarășul, e parte din clișeul postcomunist al comunismului – pentru că există și așa ceva pe piață. E omul rău, încuiat, care nu știe decît una, sau hai, două, și bune, și nimic altceva, conservator, dogmatic, incult, refractar la nou. Tovarăși pot fi mulți dintre șefi, dar și unii părinți sau profesori. În accepțiunea dată, în plus tovarășul e și bine remunerat, pe măsură alinierii sale perfecte la cerințele conducerii.

De aici și asimetria termenilor. Într-un caz e vorba de o interpretare preluată, în celălalt de un înțeles peiorativ funciar de dată recentă. Adversarii de azi ai tovarășilor au de ce să se revolte la grosolana, pentru ei, echivalare. Dar reclama mai conține o frază-cheie care lămurește lucrurile pînă la urmă. După ce am aflat cum a fost, înainte de comunism și în comunism, întrebarea firească este ce se petrece în zilele noastre, „după Revoluție”?

Astăzi, vine răspunsul, „tot românu-i cu gîndul numai la cașcaval”. Așadar, problema cu boierii și tovarășii e rezolvată iar societatea s-a resetat. Dar s-a resetat în jos, în sensul că toți au căutat să se îmbogățească, nimeni nu mai era mulțumit de statutul său, toți doreau să devină fie boieri, fie tovarăși, cu acces direct la cașcaval. Nu au devenit așa ceva, pentru că societatea totuși înaintează, în schimb așa au apărut, mai spune reclama, „și primii zgîrie-brînză”. Reținem deci percepția sărăcirii sub care trăiește societatea azi, a goanei după agoniseală care nu pare să fi dus la ceva bun pînă acum, din moment ce realizarea supremă e doar un segment de zgîrciți mai mult sau mai puțin ajunși. Nu îmi dau seama dacă avem de-a face cu o căinare de sine – suntem mai săraci ca niciodată – sau e o critică subtilă a arghirofiliei epocii, care momentan dă într-o fundătură. Dar e clar că fără bogați și săraci ne e greu să concepem lumea.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Scarlat Callimachi, „Prinţul Roşu“, ANIC – Fondul 95