Articol apărut în Dilema veche nr. 141, 6 octombrie 2006
 
Paradoxul nu este pentru cei slabi de înger, aşa că se poate spune că românii, care trăiesc zi de zi printre paradoxuri, sînt nişte oameni curajoşi. Sînt şi eu unul - un paradox, vreau să spun. Iată cîteva din paradoxurile românilor:
 
- toţi iubesc România, dar vor să plece din ţară cît mai repede;
- toţi au o grămadă de idei, dar nici o leţcaie;
- toţi spun că oamenii sînt de treabă, dar că Guvernul e de cacao;
- scriitorii şi intelectualii se tot perie reciproc, dar aţîţă războiul între generaţii; tinerii vor ca bătrînii să-şi mărturisească păcatele trecutului, iar bătrînii cred că tinerii nu ştiu nimic despre istorie şi, în plus, sînt impertinenţi;
- (aproape) toţi ridică în slăvi democraţia, dar găsesc dezgustătoare lucrarea ei;
- toţi sînt de acord că toată lumea este coruptă, mai puţin cei de faţă;
- toţi ştiu că oficialii sînt corupţi, dar tot le dau şpagă, dacă au ocazia;
- toţi vorbesc frumos despre drepturile minorităţilor şi despre tratamentele umane datorate animalelor, dar cînd îi strîngi cu uşa, recunosc că o fac doar ca să intre în Uniunea Europeană;
- toţi vor să intre în Uniunea Europeană, dar fiecare în parte se teme şi, în secret, chiar dispreţuieşte Uniunea;
- toţi ştiu că Securitatea încă mai conduce ţara, prin intermediul politicienilor şi al milionarilor nou-nouţi;
- toţi sînt de acord că presa este liberă, dar şi-ar dori să nu mai dea atîtea ştiri negative şi, oricum, ştiu că presa e în mîinile Securităţii;
- toţi cred că înţeleg cum e treaba cu capitalismul, dar şi-ar dori, la o adică, sistem sanitar, educaţie şi servicii publice socialiste;
- toţi vor ca dosarele Securităţii să fie deschise, dar acestea sînt deschise doar selectiv, printr-o luptă darwiniană pentru (un dram de) putere;
- toţi sînt şi avangardişti, şi tradiţionalişti.
 
Acestea fiind zise, sînt doar un jeg nerecunoscător. Eu chiar iubesc România şi oamenii care o locuiesc. Am primit cea mai mare distincţie literară a ţării, Premiul Ovidius, în septembrie 2006, la Constanţa, anticul port Tomis de la Marea Neagră unde Ovidiu însuşi a murit în bejenie. De curînd, SUA au postat acolo o bază militară care îi conferă acces către Rusia şi Orientul Mijlociu. Marea Neagră e destul de neagră, mai degrabă de culoarea vinetelor, şi vălureşte între Ucraina şi Turcia. Fundul mării este împînzit cu epave greceşti, inclusiv cea a triremei care l-a adus pe Ovidiu de la Roma la locul său de surghiun. În Constanţa am participat la un forum intelectual extrem de intens, am întîlnit nişte poeţi tineri extraordinari şi m-am refamiliarizat cu una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, deşi aceasta este aproape necunoscută dincolo de hotarele ţării. Românii sînt oameni cu suflet, frumoşi, pasionaţi şi mari mînuitori ai limbajului. Ţara însăşi este o adevărată comoară de peisaje extraordinare, munţi misterioşi, codri adînci şi sate străvechi. Bucătăria este bogată şi poţi fi şi vegetarian dacă vrei. Salata de vinete românească poate, ea singură, să ţină în viaţă trupul şi sufletul oricui.
 
Şi cu toate astea, cu toţii şi-ar dori să trăiască în Iowa. Să mor dacă înţeleg!
 
traducere de Ioana AVĂDANI