Acest fragment este preluat din interviul cu Paul Cornea (3 noiembrie 1923 – 7 octombrie 2018) apărut în revista 22 nr. 669 din 2002 sub titlul „Şansa de a întîmpina libertatea”. Consider că discuţia privind o eventuală analogie dintre paşoptişti şi intelectualii pro-europeni de astăzi este la fel de actuală. (Marius Chivu) 

În cariera dvs. de istoric literar aţi studiat îndelung paşoptismul românesc. Ce a însemnat această mişcare în istoria culturii române? Îndreptăţeşte contextul politico-cultural actual necesitatea unui neopaşoptism, aşa cum crede Adrian Marino?

M-am ocupat efectiv de paşoptism mulţi ani de zile. La început, a fost vorba de o specializare ca oricare alta, corespunzătoare unor înclinaţii manifestate încă din vremea studiilor. Efortul de a cunoaşte pînă în cele mai mici detalii materia, cum trebuie să o facă orice profesionist, s-a transformat însă cu timpul într-o pasiune. Poate fiindcă m-a fascinat totdeauna problema „originilor“, iar paşoptismul echivalează cu intrarea abruptă a culturii române în modernitate. Poate fiindcă m-am împrietenit pînă la intimitate cu reprezentanţii acestei epoci, pe care am denumit-o într-una din cărţile mele, a „începutului de drum“. Le-am urmărit cu fervoare năzuinţele şi poticnelile, ceea ce au spus şi ceea ce au visat. Le-am explorat atent itinerarul, atît de împletit cu destinul ţării.

Adrian Marino, căruia îi port o mare stimă, a avut dreptate să evoce în mai multe articole şi, recent, în cartea de convorbiri cu Sorin Antohi, actualitatea programului paşoptist. Ajunge să enumăr principalele sale articole de crez ca să ne convingem. Paşoptiştii au voit integrarea europeană, un stat democratic, independent şi suveran, împroprietărirea ţăranilor, formarea unei clase mijlocii, încurajarea economiei de piaţă, toleranţa faţă de minorităţi etc., într-un cuvînt, deplina „sincronizare“ cu Occidentul. Însă, chiar dacă situaţiile sînt asemănătoare, istoria nu se repetă niciodată. De aceea, din trecut putem culege nu atît modele, cît exemple şi incitaţii.

Ceea ce ne oferă paşoptiştii, dincolo de prezenţa unor obiective comune de luptă, e un „stil“ al participării la istorie. M-aş opri doar la trei trăsături caracteristice. Mai întîi, un elan patetic al construcţiei culturale şi instituţionale, vocaţia de iniţiatori în toate domeniile, chiar dacă „fondul“, cum avea să arate pe drept cuvînt Maiorescu, nu corespundea noilor „forme“ europene, adoptate în grabă. Totuşi, pe termen lung, paşoptiştii au avut dreptate, fiindcă evoluţia dinspre forme spre fond s-a dovedit inevitabilă şi salvatoare. În al doilea rînd, aş sublinia acordul dintre vorbă şi faptă. Discursuri înflăcărate s-au ţinut multe la noi şi se mai ţin şi azi; dar cîţi dintre oratori nu se dezic în practică de nobilele declaraţii pe care le formulează la ananghie?

În împrejurări deosebit de grele, paşoptiştii au dat dovadă de intransigență şi fermitate. Erau flexibili, dar nu şi-au traficat niciodată principiile. Ca să le susţină, au fost dispuşi să-şi sacrifice, cu bună ştiinţă, libertatea, cariera, confortul domestic. Kogălniceanu, Ghica sau Bălcescu aveau aptitudini strălucite: cel dintîi ar fi putut ajunge, între diverse altele (căci era multiplu înzestrat), un romancier balzacian remarcabil, cel de-al doilea — un economist liberal de talie internaţională, cel de-al treilea — un mare istoric. În loc de împlinirea personală, au ales o existenţă plină de riscuri, devotată trup şi suflet „cauzei“. În al treilea rînd, vreau să remarc că pentru paşoptişti politica nu era un scop în sine, ci un mijloc spre a aduce naţiunii civilizaţia, cultura şi bunăstarea. Erau nişte cărturari, împinşi spre politică de idealism, de un dezinteres absolut, care nu voiau să facă avere, nici să obţină dregătorii, nici să-şi căpătuiască o clientelă de fideli. Voiau puterea, nu ca să se umfle în pene, ci ca să servească binele public.

Visătorii de la 1848 – pragmatici admirabili

Acum, cînd tocmai am fost invitaţi să intrăm în NATO, beneficiind de un masiv sprijin occidental, încă o asemănare cu momentul paşoptist ni se relevă. Unirea Principatelor şi constituirea statului român modern au fost iniţiative nu doar acceptate, dar şi sprijinite de marile puteri ale Europei, care doreau o piedică solidă în calea expansiunii Rusiei ţariste de după Războiul Crimeii. Cu alte cuvinte, să ai idei, voinţă şi oameni înzestraţi pentru astfel de schimbări politice nu e întotdeauna de-ajuns.

Aş pune problema invers. Nu e suficient sprijinul exterior, oricît de masiv, dacă el nu e precedat şi însoţit de un efort adecvat, consistent, al forţelor interne. La 1859, marile puteri erau împărţite: Franţa şi Anglia ne-au ajutat, nu însă Austria şi Rusia, iar Turcia, puterea suzerană, percepea cu îngrijorare, în spatele cererii româneşti de autonomie, năzuinţa spre independenţă. În aceste condiţii, înfăptuirea Unirii a fost posibilă graţie exploatării extrem de abile a oportunităţilor ivite în urma Războiului Crimeii. Nu pot intra aici în detalii. Remarc totuşi extraordinara cotitură strategică săvîrşită de paşoptişti după înfrîngerea revoluţiilor de la 1848 şi consolidarea unor regimuri de restauraţie în întreaga Europă. Ei şi-au dat atunci seama că pentru a face să avanseze „cauza română“ e necesar să se renunţe la calea insurecţionară şi să se mobilizeze toate energiile în direcţiile acţiunii diplomatice. Liderii stîngii paşoptiste vor face pasul înapoi, abţinîndu-se de la retorismele mazziniene, moderaţii, de felul Goleştilor vor ţîşni în faţă, toţi se vor strădui să cîştige credibilitate în faţa marilor puteri prietene.

Nu mai puţin semnificativ e ceea ce se întîmplă în chiar zilele alegerii noului domnitor al Moldovei. La întrunirea partidei naţionale, care deţinea majoritatea în Adunarea electivă, e propus candidat la tron Vasile Alecsandri; poetul renunţă în favoarea lui Kogălniceanu, dar şi acesta se autorevocă; se ajunge astfel la desemnarea lui Alexandru Ioan Cuza, persoană judecată mai susceptibilă de a ralia în juru-i o largă majoritate. Totuşi, tensiunea continua să fie mare şi pentru un motiv foarte simplu: în Adunare se numărau nu mai puţin de 38 (!) candidaţi. Cu toate astea, pînă la urmă, Cuza a fost ales, la 5 ianuarie 1859, în unanimitate (!) domnitor al Moldovei. Lovitura de teatru s-a produs la 24 ianuarie la Bucureşti, unde acelaşi Cuza a întrunit sufragiile ca domnitor „şi“ al Ţării Româneşti. În felul acesta, printr-o manevră de geniu, Unirea a fost realizată fără a se încălca decizia marilor puteri, care hotărîseră doi domnitori pentru cele două principate, dar nu anticipaseră cazul în care aceeaşi persoană va fi desemnată în ambele pentru aceeaşi funcţie. Comentariile sînt, cred, de prisos.

Un singur lucru vreau să adaug: visătorii de la 1848 s-au dovedit, în ceasuri de cumpănă, de un pragmatism admirabil; romanticul Ion Brătianu, care a fost implicat în tinereţe într-un atentat la viaţa lui Napoleon al III-lea, a devenit în anii maturităţii şi ai asumării răspunderilor unul dintre cei mai de seamă bărbaţi de stat ai României...

„Reacţie greşită în faţa Dictatului de la Viena“

Făcînd un pas imens peste timp, dacă intelectualii de la 1848 au pus bazele unui stat modern democratic, ce s-a întîmplat o sută de ani mai tîrziu, cînd, în faţa instaurării unui regim totalitar, intelectualii n-au mai putut face nimic?

Democraţia interbelică a fost subminată dinăuntru şi din afară. Înăuntru, datorită expansiunii mişcării legionare, cu care, din păcate, în 1937, liderul celui mai important partid democratic al vremii a încheiat o alianţă electorală, conferindu-i astfel o legitimitate nesperată. Apoi, dictatura carlistă a experimentat un regim de suprimare a libertăţilor şi de partid unic, substitut artificial, pînă la un punct frivol, al totalitarismelor ce cîştigau teren pretutindeni. Pe plan extern, sfîrşitul anilor ‘30 a adus Germania hitleristă în poziţia de stăpînă a Europei: războiul început în 1939 a dus la zdrobirea Poloniei în trei săptămîni, la invadarea şi capitularea Franţei. României i s-a impus Dictatul de la Viena, după care a venit şi ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei.

L-am auzit recent pe dl Neagu Djuvara spunînd că în acel moment dramatic ar fi trebuit să rezistăm. Sînt înclinat să-i dau dreptate. Cu orice risc — pentru că exista o disproporţie uriaşă de forţe — lupta, oricît de fără de speranţă era ea, ar fi salvat demnitatea naţională, mai ales, ar fi avut efectul de a nu demoraliza conştiinţele, de a nu-i arunca pe intelectuali în disperare şi neputinţă. După această umilinţă şi după războiul antisovietic, început în euforie şi terminat în catastrofă, comunismul a putut sfărîma relativ repede orice împotrivire. Vlad Georgescu vorbeşte în Istoria sa de existenţa unui „vacuum de putere“ în toamna lui 1944. Unii intelectuali şi mulţi oameni simpli s-au apropiat atunci de comunişti. Cei ce au făcut-o imediat, pînă în 1946, n-au fost „doar“ oportunişti. Mă întemeiez cînd spun asta pe faptul că „atunci“ mai toată lumea ignora că „jocurile sînt făcute“ (la Ialta!), cei mai mulţi erau încredinţaţi că „vor veni americanii“ şi nici nu le trecea prin cap că partidul comunist s-ar putea instala singur la putere.

De aceea, simplificăm lucrurile dacă nu luăm în calcul „şi“ opţiunea sinceră a unor oameni amăgiţi de confuzia, abil întreţinută, între antifascism şi comunism, ori înşelaţi de promisiunile ademenitoare ale partidului.

De ce nu s-a putut constitui la noi o viabilă şi reală intelectualitate de stînga?

În anii ’20-’30, paralel cu dezvoltarea fascismului şi nazismului, a progresat şi la noi extremismul de dreapta. La jumătatea anilor ’30, mişcării legionare, care ajunsese o forţă de temut, i s-au alăturat, cum ştim, cîţiva reprezentanţi străluciţi ai tinerei generaţii intelectuale. La polul opus, extremismul de stînga era extrem de precar. Partidul comunist, provenit din afilierea la Internaţionala a III-a a unei mari părţi a vechiului partid socialist, s-a transformat, desigur şi în urma scoaterii sale în afara legii, într-o organizaţie conspirativă, ruptă de masele populare, dirijată de la Moscova şi numărînd cel mult cîteva sute de membri. Cîţiva poeţi avangardişti şi cîţiva comunişti de salon, cel mai cunoscut dintre ei fiind Belu Zilber, nu se puteau măsura nici pe departe, în prestigiu şi influenţă, cu tinerii sclipitori grupaţi în jurul lui Nae Ionescu.

În ce priveşte partidul social-democrat, slab reprezentat în parlament, lipsit de personalităţi puternice, cu audienţă mai ales în provinciile alipite, el îşi plătea scump adeziunea la un marxism antistalinist şi nedogmatic, fiind atacat din toate direcţiile, de partidele burgheze pentru marxism, iar de comunişti pentru pactizare cu „duşmanul de clasă“. Finalmente, după 1944, una din primele griji ale comuniştilor a fost să desfiinţeze partidul socialist printr-o aşa-zisă „fuziune“, de fapt o absorbire completă (cei ce au îndrăznit să se opună au fost întemniţaţi). Se dovedea astfel, o dată în plus, că în viziunea comunistă ereticii sînt mult mai primejdioşi decît necredincioşii.

a consemnat Marius CHIVU