(apărut in Dilema, Nr. 193, 20 - 26 septembrie 1996)

Problemele esenţiale ale protecţiei sociale nu pot fi tratate exclusiv în maniera impresionistă cu care ne-au obişnuit discursurile acelor politicieni care au înlocuit „grija faţă de om a statului socialist” cu formula potrivit căreia „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Formula citată aici este extrasă chiar din textul Constituţiei (art. 43 alin.1). Trebuie remarcat, mai întîi, că ea conţine o puternică sugestie etatist-autoritară, căci statul e obligat să intervină în economie; riguros vorbind, această obligaţie contravine unei alte dispoziţii constituţionale, şi anume celei în care se afirmă că „economia României este economie de piaţă”. Pe de altă parte, în loc să specifice modalitatea în care respectiva obligaţie a statului e supusă controlului, formula care ne interesează indică un scop vag, ce nu poate fi susceptibil de o interpretare univocă: e vorba de „asigurarea unui trai decent”. Definind protecţia socială în spiritul unui etatism fără margini şi atribuind acestui etatism un scop lipsit de un sens precis (traiul „decent”), Constituţia a devenit suportul unor discursuri politicianiste care coabitează foarte bine cu o sărăcie, la rîndul ei, fără margini, dar şi cu practici politice clientelare tipice pentru un stat socialist corupt. E evident că, în aceste condiţii, oricare cetăţean e aşezat, fără voia lui, în faţa unei alegeri scandaloase: cine nu alege să fie client al statului atotputernic, va fi sărac (va alege sărăcia). Una din consecinţele acestei situaţii este aceea că întrebările legate de statutul protecţiei sociale îşi pierd orice interes, fiind considerate o iluzie, o dovadă de irealism politic.

Şi totuşi aceste întrebări trebuie formulate. Ele sînt de felul următor: cine trebuie protejat? toţi indivizii sau doar cei care nu depăşesc un anumit venit? cine e protectorul? statul sau agenţiile private? cine decide pînă unde se extinde protecţia? se poate aplica principiul deciziei majoritare în acest caz? e drept ca 50 la sută plus unu să decidă cine va fi protejat şi cine nu? ce fonduri se folosesc pentru această protecşie? majoritatea se poate pronunţa asupra acestui subiect? e drept ca 50 la sută plus unu să decidă prelevarea unei părţi din veniturile tuturor pentru a-i întreţine pe cei care vor urma să fie protejaţi în mod special? în ce măsură protecţia unor indivizi nu e o lezare a egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, care e „miezul” statului de drept? în ce măsură protecţia unor grupuri nu blochează eficacitatea principiilor pieţei? Etc.

Răspunsurile date acestor întrebări pot să fie, de bună seamă, extrem de diferite, dar ceea ce distinge în mod radical soluţiile politice alese în statele moderne de incoerentele măsuri de protecţie socială de la noi este tocmai caracterul explicit, public al dezbaterii care oferă soluţii de un tip sau altul. Nu putem oferi aici nici măcar o schiţă de răspuns pentru asemenea întrebări. Putem în schimb formula dificultatea majoră pe care îşi propune să o rezolve o abordare liberală a chestiunii protecţiei sociale.


În acest caz, dificultatea este legată chiar de sensul dat termenului „protecţie”. Iată ce scria în acest sens un eminent istoric francez, Pierre Rosanvallon, un liberal moderat din familia spirituală a lui Raymond Aron, într-o carte care ar merita să fie tradusă şi în româneşte (La crise de l'Etat-providence, Seuil, 1981): „Liberalismul clasic rămîne blocat într-un paradox: el elaborează o teorie economică a autoreglării socialului prin intermediul pieţei, dar fără a se emancipa, în acelaşi timp, de reprezentarea politică tradiţionala a statului-protector, aşa cum apare aceasta, de pildă, la Locke.” Rosanvallon a remarcat foarte bine că modelul statului liberal (modern) este acela al unui stat protector. La Locke, menţionat şi în scurtul pasaj citat aici, protecţia are ca obiect „viaţa, libertatea şi bunurile” fiecărui cetăţean. Aici trebuie făcute două observaţii. Pe de o parte, statul-providenţă, cel care îşi articulează acţiunea în jurul protecţiei sociale, este o extindere, o aprofundare a ideii statului-protector. Ca să luăm un singur exemplu, protecţia vieţii, care la Locke însemna protecţia corpului fiecărui cetăţean în faţa agresiunii celorlalţi, devine în modelul statului-providenţă „asigurarea subzistenţei fiecărui membru al comunităţii”. Pe de altă parte, această schimbare de perspectivă este însoţită, într-un alt orizont, de formularea unei teorii (şi ea iniţial liberală) în care societatea nu mai este gîndită sub forma corpului, ci sub forma pieţei, un mecanism suficient sieşi. Întîlnirea celor două modele – a celui în care protecţia se extinde la asigurarea subzistenţei şi a celui în care societatea însăşi nu mai e gîndită ca un corp, ci exclusiv ca o piaţă – a produs două tipuri de reacţii. E vorba, mai întîi, de o reacţie extrem de coerentă din punct de vedere teoretic, cea în care protecţia vieţii, a libertăţii şi a bunurilor e redefinită ca protecţie a principiilor pieţei. Statul, în această perspectivă, nu mai este, la drept vorbind, o instanţă protectoare, ci un simplu judecător al corectitudinii derulării schimburilor dintre indivizi. El nu se investeşte în economie, ci rămîne arbitru, un spectator neutru, sesizat la fel ca o instanţă ordinară care împarte dreptatea ori de cîte ori cineva se consideră lezat în liberul exerciţiu al facultăţilor sale pe piaţa liberă. Protecţia e, la limită, una strict individuală. Termenul social nu mai are nici un sens. Protecţia socială e un miraj, va scrie Hayek în interiorul acestei paradigme. Cea de-a doua reacţie a fost şi ea, iniţial (adică în secolul al XIX-lea), coerentă din punct de vedere teoretic: în loc să redefinească protecţia în sensul în care judecătorul protejează interesele strict private, socialiştii (lor le aparţine această a doua reacţie!) au preferat să redefinească piaţa în limitele unei redistribuiri statistice a riscurilor, pe care statul este chemat să o controleze. Principiul socialist al protecţiei sociale este întemeiat pe iluzia că o noţiune cum e cea de probabilitate statistică se poate substitui inefabilei trăiri individuale, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de un trai „decent”, cum ar zice constitutionaliştii romani.