Ioana Miron, Picaj, Casa de pariuri literare, 2016.

Volumul Picaj al Ioanei Miron e de fapt un poem amplu scris parcă sub imperiul aceleiași stări, una a dezordinii interioare, a haosului existențial. Poezia încearcă să pună ordine într-o lume dezmembrată și schizoidă. Spațiile psihice sînt în acord cu toate acele lucruri dezlocuite de sens. Cea care a decis să depășească un oarecare prag existențial are nevoie de o propulsare spre altceva cu adevărat autentic și  plin de conținut. De aici, un război interior, o tentație a punctului zero, un picaj. Cartea nu descrie traiectoria descendentă a unui spirit din ce în ce mai lucid. Nu e vorba aici de o prăbușire, după cum ar putea sugera titlul.  Confruntarea cu limita (suportabilității?) stimulează  înfiriparea unei dimensiuni material-spirituală. Materialitatea dură, abrazivă, tăioasă poate fi înțeleasă în două feluri: ca nevoie de echilibru, de fixitate și, mai plauzibil, ca o îngreunare a spiritului dornic de libertate. Dincolo de toate acestea, timpul cunoaște reprezentări clar delimitate: „încet încet ne facem loc aici / o să ne aciuăm mai bine /  cine ne spune cu adevărat cine sîntem cine o să ne descopere /  de ce să taci ține-mă bine minte / împreună am scotocit prin dărmături / și cu toate astea n-ai dat impresia de nesiguranță / să-mi povestești ce și cînd / cum și de ce se întîmplă să mai şi uităm / în lipsa concentrării aerul devine îngust / & străzile cu tot restul / bitumul cald împăienjenit privirile întinse / un loc sigur în care te infiltrezi”.

După cum cred că rezultă din pasajul citat mai sus, Ioana Miron  reușește să confere poeziei sale un timbru specific. Nu e puțin lucru pentru cineva care, iată, debutează acum. Autoarea se lasă cu totul în voia delirului său liric. Cînd spun delir, nu mă gîndesc la ceva necontrolat, ci la o anumită energie care pune în mișcare resortul  autoscopiilor nemiloase.

Cele două persoane gramaticale utilizate cu precădere – a I-a plural și cea de-a II-a singular – dau contur unei  instanțe lirice unice. Ceea ce urmează după această asumare a vocilor începe să funcționeze, aparent paradoxal, ca un solilocviu ce nu se sfîrșește nici măcar atunci cînd cartea se încheie: „am uitat că îmbunătățirile pe termen lung lasă loc de eroare / de fiecare dată cînd fruntea sapă în craniu un / traseu dus-întors/ plimbă-te plimbă-te zilnic cu ochii închiși/ /mîinile în / buznar lasă timpanele/ și totul în jur ermetic încins ca o bucată de bitum abia/ turnată / cînd degetele îți freacă pleoapele să te / țină treaz / cînd cauți în tavan cute adunate în jurul aplicei să te agite”. Repet, Ioana Miron transcrie tot ceea ce simte și vede într-un torrent unic. Și este foarte important că reușește acest lucru fără să-i scape vreo notă falsă.

Unul dintre punctele forte ale acestei cărți îl constituie circularitatea imaginilor poetice, trecerea lor dintr-un plan într-altul. Universul imagistic al autoarei e din ce în ce mai divers și mai pregnant pe măsură ce se înaintează în lectură. Unele expresii, aparent figurative într-un anumit loc, pot fi descoperite mai tîrziu ca avînd un plus de semnificație. Dar cum procedează practic Ioana Miron pentru a realiza această circularitate a imaginilor și care este scopul ultim al strategiei sale poetice? Înainte de a răspunde la această întrebare, precizez că, din punct de vedere tematic, scriitoarea îngroașă rîndurile celor care scriu despre cădere, despre impas existențial, despre scindarea identității provocată de o anumită criză. Dar poeta reușește să nu se contamineze de clișeele acestui gen de poezie. Nu rămîne la simpla notație a dezastrelor de fiecare zi.  Recuzita sa e una destul de austeră, nu face risipă de cuvinte. Uneori discursivă, alteori concentrată și tăioasă, poezia Ioanei Miron are drept background sentimentul unei frici puternice care iradiază tot ansamblu. Poeta numește lucrurile în viteză. Totul fare a fi o alergare fără țintă pe o hartă fără marcaje clare, convenționale.

Prin rememorare, trecutul devine prezent coroziv. Spațiile interioare dezafectate, spațiile de împrumut conferă o dimensiune materială „picajului”. E important că Ioana Miron nu mizează aproape deloc pe imagini șocante, deși orizontul de așteptare al cititorilor e uneori perturbat, dar nu în mod forțat. O entitate psihică / mentală locuiește frazele poetice ale autoarei: „divagăm din ce în ce mai rar inventăm / îndelungile noastre apropieri spații de împrumut / în faze confuze      rulăm aici pe ecrane incerte/ un singur corp seara ne renegăm puțin cîte puțin / să ne intoxicăm lent cu promisiuni/ cuvintele noastre efervescente /  pînă la urmă ne-am aciuat la același chiștoc /  întîi și-ntîi să inspiri fără teamă”. Tensiunea poemului Ioanei Miron crește prin acumulare. Obiectele dezgolite de conținut capătă, odată cu depășirea zonei mediane a cărții, o reprezentare mult mai pregnantă. Ioana Miron știe să dozeze respirația textului, să-l facă să tindă spre un final ce se cere scris cu necesitate: eşti prins       în cercuri concentrice /  trotuarul mişcările agasante nălucirile pun stăpînire /  dincolo agitaţia ţinem minte    cuvinte stări / ne apropiem / dintr-un capăt la celălalt ne ataşăm / de nevrozele noastre curente totul într-un murmur ciudat / o vagă divagaţie / să ne ferim intenţionat şi apoi să respiri în jurul tău şi uneori/ vina asta începe să supureze & / despre tine ai putea vorbi despre mine / în carenţe stridente”.

Da, poemul ca o stare de necesitate ce nu mai ține cont de nimeni și de nimic. Explozie și implozie, continuitate, discontinuitate asumată. Iată  o lume a spațiilor dezafectate, a coridoarele înguste și a cercurilor concentrice, o lume ce nu mai poate fi decupată din realitatea obiectivă, ci doar extirpată cu bisturiul din creier.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.