Am ajuns la Tîrgovişte pe o ploaie difuză, cu un respect minim pentru gravitaţie. Lumina păstra şi ea o atitudine rezervată, autosuficientă. Dacă te luai după ea, de la prînzul deja îndepărtat încoace, se tot însera, fără succes.

Nu ştiam că locul în care fusese împuşcat cuplul prezidenţial comunist e acum botezat oficial „Metamorfozele unui spaţiu al memoriei”. Aici mi-a spus că am ajuns doamna de la intrare. Numele se adăuga altor elemente disparate care concurau la camuflarea evenimentului din decembrie 1989: bustul din curte, atribuit unui domnitor din secolul al XV-lea, şi frontispiciul clădirii cu semnalmente de liceu vechi de pe care se poate afla că „Ofiţerul de cavalerie trebue să fie şi călăreţ şi cavaler”. Iniţial, clădirea fusese destinată unei şcoli de cavalerie, dar în cei peste 100 de ani de existenţă servise şi altor destinaţii, printre care şi cea de unitate militară – postură în care a surprins-o căderea comunismului.

„Aici, soţii Nicolae au făcut consultaţia medicală obligatorie”, începe doamna care şi-a asumat sarcina de ghid. Nu spune „soţii Ceauşescu”, sau „dictatorii”, sau „cuplul de tristă amintire”, cum se practică; camuflajul continuă şi la nivel narativ. Camera de pe dreapta, cum intri în spaţiul care se vrea muzeal, are puţine piese de mobilier: un birou pe care sînt aliniate patru telefoane fixe, din anii ’80; un televizor cu lămpi, pe care e pus cu subînţeles un peşte din sticlă, de epocă; o masă cu vreo şase scaune tari, din placaj; un pat de fier, de cazarmă sau de tabără de copii din vremea comunismului, după caz; o hartă a ţărilor comuniste din estul Europei; o mică bibliotecă plină de cărţi cu cuvîntările lui Ceauşescu. Ultimul ornament are probabil rolul de a sublinia ironia situaţiei din acele zile: cel căruia, in absentia, îi erau venerate scrierile e acum aici în carne şi oase, gata de împuşcare. Ceva lipsea totuşi, şi nu doar din această cameră, din toate. Mai tîrziu, mi-am dat seama: lipsea nelipsitul portret al „Cîrmaciului”.

„Aici, soţii Nicolae au fost judecaţi.” E camera din faţă, cum te uiţi de pe holul principal de la intrare, cu toată topografia care mi-a rămas pe retină de cînd „Televiziunea Română Liberă” a prezentat filmul procesului şi execuţiei Ceauşeştilor. În diagonală faţă de uşă e masa cu cele două scaune pe care au stat inculpaţii, iar pe margini, de-a lungul pereţilor, sînt scaunele judecătorilor, avocaţilor, procurorului, asesorilor populari şi grefierului. Un manechin îmbrăcat în soldat şi o sobă de teracotă completează recuzita. Pe dreapta e o uşă care dă într-o cămară „unde s-a deliberat”.

„Aici, soţii Nicolae au dormit în cele trei nopţi în care au stat în cazarmă.” E ultima cameră, şi ea cu un decor minimalist, conservat ostentativ. Ies aici în evidenţă paturile austere pe care nici paznicii de la vilele lui Ceauşescu probabil că nu le aveau şi gamelele în care cei doi şi-ar fi luat ultimele mese.

„Mergeţi pe lîngă clădire şi în spate vedeţi locul unde soţii Nicolae au fost executaţi.” Am ieşit din nou afară, în atmosfera de continuă expectativă pe care o lăsasem la intrare. Ce nu ţineam minte este faptul că chiar deasupra locului era o fereastră. Mă întreb dacă a rămas întreagă. Soclul clădirii corespunde cu ceea ce se poate vedea din filmul procesului. În schimb, peretele ar fi fost tencuit, apoi decopertat la loc, pe o porţiune restrînsă, pentru a se vedea găurile de la gloanţe. Jos, pe plăcile de beton, sînt trasate cu vopsea contururile poziţiilor în care au căzut cei doi după împuşcare. Alături, în stînga, e o placă pe care scrie, cu litere în relief: „Locul execuţiei soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, 25 decembrie 1989, ora 14,45.” M-am mai uitat o dată şi am văzut că, dacă o decupezi bine, poţi într-adevăr găsi pe ea expresia „soţii Nicolae”.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.