Nu mai voiam să scriu poezie.

Shamanlis era o floare bătrînă, cu rădăcini agățate de părul gri pînă la șold.

Gura ei obscură, corpul ei, un stîlp.

Goală, se acoperea doar cu părul ca o sfîntă a pustiului.

Deșertăciune, numele tău e deșertăciune.

Și numele meu e deșertăciune,

dar din deșertăciune se naște puterea vindecătoare.

Nu mai voiam să scriu poezie, ci să dansez și să cînt cît e noaptea de lungă.

Și-am început să dansez.

Shamanlis, femeie întîmplată în vis, ca o mangrovă la distanță.

Shamanlis, neadormita lui Dumnezeu atins cu buricele degetelor.

Shamanlis, instabila cu inima pleznită într-o suburbie.

Și-am continuat să dansez.

Nu mai voiam să scriu poezie.

Atunci cînd se ivește un dans în mijlocul ringului, fără boxeri și fără arbitri,

contorsiunea e chiar epifanie.

Dincolo de toate acestea, moartea nu tremură mai mult decît o broscuță speriată,

dar în sperietura animalului mic e copilăria periculoasă a animalului mare

pe două picioare.

Shamanlis, bătrînă gestată în metavis,

părul tău e un nod de cuvinte, o furie caldă, fără margini.

Shamanlis, ești imortală în ultravis,

iar eu dansez acum pentru părul tău bătrîn și mortal.

În lumina deșertului se găsește mereu o pojghiță de întuneric,

un întuneric precis, o gingășie a luminii pierdute.

În vălmășagul vorbelor, tu ești Shamanlis o egretă.

Înalță-te, egretă, cu gîtul netăiat.

Înalță-te.

Foto: Ruxandra Cesereanu (stînga) şi Alice Notley (dreapta)