Referirile la comunism ca la o nouă credință religioasă abundă încă de la începutul mișcării. În 1920, după o vizită scurtă în Rusia, Bertrand Russell scria de asemănarea dintre răspîndirea bolșevismului și apariția islamului, ambele caracterizîndu-se prin fanatism și repeziciunea propagării. Și el, dar și alții de după el, au comparat bolșevismul (Russell făcea o distincție clară între bolșevism și comunism, primul fiind o versiune prost aplicată a celui de-al doilea) și cu creștinismul; printre primii s-au aflat un Raymond Aron și un Leszek Kołakowski, dar rari sînt cei ce au trecut printr-o experiența personală a comunismului fără să-l asimileze și cu o experiență religioasă.

Însă cel ce încearcă, cel mai probabil involuntar, să facă din comunism un fel de summum al religiilor, într-un roman ciudat, greu digerat de editori, este scriitorul grec Nikos Kazantzakis. Toda Raba, romanul-spovedanie, cum îl numea autorul, un roman declarativ și declamativ, fără intrigă sau narațiune, a fost scris în 1929 și nu se numără printre operele cele mai cunoscute ale lui Kazantzakis. De exemplu, într-un regim comunist precum cel din România de dinainte de 1989, Kazantzakis e prizat și publicat nu pentru Toda Raba (care înseamnă „mulțumesc foarte mult” în ebraică) ci pentru alte titluri, precum Zorba grecul, Hristos răstignit a doua oară sau Fratricizii. Și deși Pericle Marinescu scria că a tradus din franceză Toda Raba încă din anii ‘30, singura versiune în românește de care știu este cea din 2015 de la editura Istros din Brăila, o traducere după o ediție în neogreacă.

Toda Raba e scrisă după călătoria lui Kazantzakis în URSS, făcută pe trei sferturi împreună cu prietenul său mai vestit la acea oră, Panait Istrati. Însă în vreme ce după călătorie, Istrati se „dez-vrăjește” de țara sovietelor și scrie Spovedanie pentru învinși, Kazantzakis concepe o alegorie de proporții în jurul temei magnetismului noii credințe apărute în Rusia. Calchiind axionul de Paște „Îngerul a strigat”, Kazantzakis povestește cum reacționează șapte personaje din toate colțurile lumii, de toate rasele și de toate credințele la „Moscova a strigat”, o chemare mistică, dar și reală la adunarea generală a omenirii în capitala unei noi religii. Chemarea este și subliminală, dar și mundană pentru că atunci, în 1927, sovieticii sărbătoreau zece ani de la revoluția bolșevică.

În accepțiunea personajelor din cartea lui Kazantzakis, noua credință avea la bază un scenariu apocaliptic. „Ne-am întîlnit ca să distrugem și să recreăm lumea”, spune Rahel, una dintre vestalele ei. Distrugerea însemna dispariția claselor exploatatoare, regi, capitaliști, preoțime. „Fericire veșnică? Pace? Dreptate? Toate astea nu-i plac lui Dumnezeu. Nici azi, nici niciodată!” Violența e inevitabilă și justificată. „Sîngele și crima sînt jertfa necesară. (...) Prin sînge și lacrimi se implantează noua sămînță.” Și: „Dacă ar depinde de mine să aleg între sînge și pace ca să fac să triumfe noua Idee, aș alege sîngele”, spune una dintre figurile centrale ale romanului. „Desigur, nu fiindcă aș fi însetat de sînge, dar știu: cu cît mai violentă este reacția răului, cu atît mai însîngerată este victoria, cu atît elanul spre înălțimi va fi mai puternic și triumful mai stabil”. Schimbările aduse de comunism sînt profunde și antrenează mișcări continentale. „Se apropie căsătoria sacră între asiaticul pierdut în univers și Europa, individualistă și rațională. Revoluția socialistă rusă este viziunea invizibilă a revoluției cosmice care se pregătește în inimile noastre. O lume nouă prinde să se nască”, spune un alt personaj. Confruntarea este una dintre primele lecții ale noii religii, după cum o atestă și jurămîntul pionierului: „Vreau să lucrez cot la cot cu muncitorul și țăranul. Vreau să mă lupt alături de ei cu dușmanul comun. Vreau să ajut și eu ca să învingă Ideea. Vreau să devin un luptător util și credincios tovarășilor mei mai vîrstnici. Iată de ce am intrat la școală”. O credință cu elemente gnostice, care are în centru „Ideea” rezervată inițiaților, și cu alură maniheistă, de luptă arhetipală între Bine și Rău. Nu o dată, Kazantzakis menționează conflictul dintre generații alimentat de apariția sectei la care mulți tineri aderau cu entuziasm, spre stupoarea părinților. Neofiții se străduie să se emancipeze de modelul teologic familiar dar efortul lor e deocamdată stîngaci, după cum se vede din formula de botez inventată de ei: „Nu te botez în numele crucii, în acest simbol al ignoranței și al robiei, ci în numele steagului roșu, simbol al muncii și al vieții. Să iubești cu aceeași iubire truditorii din orice țară, din orice neam și de orice culoare. Să urăști cu aceeași ură regii, profitorii și popii de pe întreg pămîntul. Să fii tovarăș credincios al lui Lenin, să ții mereu sus și zdravăn steagul științei și să lupți pînă la moarte pentru Internaționala a III-a. Numele tău este Profsoiuz!” Adică „Sindicat”, un termen la modă, provenit din rusescul „professionalinîi soiuz”. Noua credință nu împărtășește cu creștinismul adresabilitatea universală, deschiderea față de (aproape) toți oamenii; cel puțin deocamdată, are excepții precise menționate la categoria celor expuşi urii programate.

Dar pînă la victoria și pacea finală, partizanii ei, încă tributari vechilor concepții, realizează că sînt într-o situație ingrată. „Aproape că n-avem prezent. Mintea noastră nu înțelege decît trecutul. Inima noastră nu respiră decît viitorul. Sîntem, dragi prieteni, o specie intermediară, efemeră; pitecantropi destinați să moară fără să lase urme”. Un fel de fatalism al rolului de larvă al credinciosului de azi trebuie să fie pentru comunist conduita finală. „Care-i viitorul nostru? Să pregătim drumul noii specii, s-o ajutăm să se consolideze cu neliniștile și căutările noastre. Soarta noastră e să muncim și să dispărem”. Dar de ce am fi în fața unui eveniment unic și nu mai degrabă martori ai unui obișnuit ciclu istoric? Cine ne garantează că „îndată ce asaltatorii vor prelua puterea – masa – nu se vor așterne și ei pe îngrășat și pe lenevit?” Răspunsul e violența internă, revoluția continuă, introspectivă: „Da, da, Efraim Mihalovici, știm că majoritatea comuniștilor au despre lume o concepție materialistă, puerilă și vulgară. (...) Trebuie să epurăm partidul, trebuie să ne lărgim mintea”. Tema și teama eșecului, din cauza impurității credincioșilor, e prezentă și la personajul Azad, identificat de exegeți drept Panait Istrati. Azad revine în Rusia după zece ani și e dezamăgit de ceea ce găsește, o pervertire generalizată a credinței. El îi propune prietenului său Gheranos, cretan ca și Kazantzakis și probabil alter-ego-ul cel mai reprezentativ al acestuia în roman, să facă împreună „o nouă revoluție împotriva noroiului roșu” care reprezintă complezența şi recăderea în materialism. Religia comunistă, li se relevă amîndurora, lui Azad și lui Gheranos deopotrivă, este o soteriologie, nu un cult al materiei cum interpretează deja prea mulți adepți. Dacă s-ar limita la acesta din urmă, nu s-ar diferenția de curentele de viață și gîndire occidentale. „Voi merge la Moscova, voi intra în Kremlin și voi striga adevărul. Care adevăr? Acesta, tovarăși. Dacă bolșevismul continuă să rămînă materialist, se va împotmoli în noroi”, exclamă Azad-Istrati. „Nu cred nici în Dumnezeu, nici în diavol, cred în om”, mai spune el. „Fac apel doar la forțele lui, la forțele lui cele mai profunde, la sufletul lui!” Iar Gheranos-Kazantzakis îl completează cu teza sacrificiului de sine, dar nu a sacrificiului material, ci al celui sufletesc, cel mai prețios: „Numesc «suflet» suflul ăsta uman, efemer, care te împinge (...) să-ți sacrifici în fiecare zi individualitatea, fără să-ți pese de interesele tale economice. Voi bolșevicii sînteți azi cei mai mari idealiști de pe pămînt, cu toate că susțineți sus și tare că sînteți și cei mai materialiști. Oare esența idealismului nu este să ne sacrificăm bucuroși pe altarul unei opere care depășește interesele micii noastre individualități?” Comunismul devine pentru Kazantzakis o religie a omului, om devenit și obiect și subiect al adorării.

În acest stadiu, panteonul noii credințe nu este prea bogat. Figura lui Stalin încă nu atinsese amploarea de mai tîrziu, din anii ‘30. Iar cultivatul Marx nu dispunea de șarmul mistic necesar maselor. „L-ai citit pe Marx?”, suna un dialog de atunci. „Nu, de ce să-l mai citesc și eu, l-a citit Lenin!” Lenin este profetul noii religii, cel care mătură la propriu dumnezeii celorlalte credințe. O piesă de teatru jucată la Buhara, vestitul oraș uzbek de pe Drumul Mătăsii, ilustra tocmai acest aspect. „Miezul nopții. Rabini, hoți, negustori, tîrfe, preoți, regi se strîngeau și se-mprăștiau invocînd fiecare dumnezeul lor – unii pe Iehova, alții pe Hristos, sau pe Mahomed, sau Mamona. În numele dumnezeului lor își făceau micile treburi și-și astîmpărau poftele rușinoase. Deodată, apăru o mătură uriașă și toți, oameni și dumnezei, au fost măturați sau au dispărut. Yulsum înțelesese un singur lucru, dar îl înțelesese mai bine decît Amita: că dumnezeul care îi ocrotea pe toți, rabini, popi, hoți, tîrfe și regi, a fost măturat, nu mai există. – Știi cine ținea mătura? Știi? Adaugă repede, nerăbdătoare: – Lenin! Amita se înfioară. Lenin intrase deja în mitul cavalerului legendar care a ucis monstrul fioros și a eliberat prințesa – sufletul uman!” Sau mai degrabă în evanghelia care l-a descris pe Iisus Hristos făcînd ordine în templul materializat şi păgînizat din Ierusalim.

Lenin le apare credincioșilor din toată lumea care au auzit strigătul Moscovei. Cu „fruntea, nasul, bărbuța, ochii mici și sălbatici și gura sarcastică”, el zîmbește „precum fiorosul Shiva” din tabloul făcut de muncitoarele indience din boabe de orez și semințe de piper. Lenin transpare și din extazul lui Toda-Raba, șamanul negru dintr-o regiune nespecificată a Africii care dă și titlul romanului. Acesta declară moartă masca zeului Fidi-Mukulu, Creatorul lumii, o ciopîrțește în transă și din ea apare „gura mare, craniul pleșuv, ochii amenințători” ai lui Lenin. „Toda-Raba exclamă: – El aude, el ucide, el mănîncă. A scos un strigăt. L-am auzit. A strigat: Toda-Raba, vino! Toda-Raba, vino! Toda-Raba, vino! Și mă duc. Și-a agățat masca în jurul gîtului, a potrivit-o pe piept, a luat o legătură de trestie de zahăr să aibă de mîncare pe drum și-a pornit spre Nord”. În altă parte, Lenin apare în discuția laponilor ca „noul seid din ultimii ani”, care se învîrte deasupra pămîntului cu un ciocan greu în mînă și „crac! crac! sparge capul tuturor celorlalți seizi”. Cînd unui vagabond zdrențăros i se cere biletul de tren, el modelează la repezeală dintr-un miez de pîine chipul lui Lenin și i-l întinde controlorului. Sau, în visul lui Su-ki, cînd în mijlocul pămîntului care fierbe, acoperit de nenumărați viermi de mătase, stă înfipt Buddha, în picioare, aruncînd neîntrerupt frunze, în stînga și în dreapta. „Deodată mintea lui se clatină puțin. Buddha se transformă pe nesimțite în Lenin; și văzduhul se umple de avioane”, în locul fluturilor de viermi. Lenin este „Hristos cel roșu”, la mormîntul căruia vin pelerinii la Moscova. Mici crîmpeie din viața și prezența lui Hristos sînt detectabile în evocarea misiunii lui Lenin. „Pășește singur, sărac, neînarmat, fără prieteni. Intră în nesfîrșita Rusie a țarilor. Ce căuta călătorul ăsta micuț cu șapca lui de muncitor? Să răstoarne imperiul, să alunge țarul, generalii, nobilii, preoții, burghezii. Să creeze o lume nouă.”

Pe lîngă liniile doctrinare principale și stabilirea unui mijlocitor / tălmăcitor divin al Adevărului, noua credință are de consacrat și un centrum mundi, o axă a Pămîntului la care lumea să se raporteze mental și geografic. Nu e greu de intuit că această axă este Moscova, unde converg ca într-un veritabil pelerinaj primordial personajele cărții lui Kazantzakis dar și, în sens mai larg, toate populațiile, amestecate, ale Europei și Asiei, după cum remarcă admirativ unul dintre ele. Moscova, „întruchiparea perfectă a sufletului slav”, „creuzet pentru toate popoarele semi-barbare ale Orientului”, este acum, în 1927, „un castru de fanatici” în care „respiri aer de pregătire de război”. E locul în care revoluția tropăie în cadență și e locul perfect în care se poate naște o nouă religie. Pentru că ”Moscova este astăzi centrul pămîntului, răscrucea sfîntă unde Răsăritul se-ntîlnește cu Apusul, Nordul cu Sudul. Moscova este roza vînturilor. Trupul și sufletul ei sînt mozaicuri alcătuite din toate neamurile și din toate dorințele. Haosul – iată prima impresie fundamentală”, îi scrie chinezul Su-ki soției sale. Haosul primordial este un alt element cosmogonic care accentuează profilul comunismului de religie in statu nascendi. Iar dacă Moscova este „roza vînturilor”, Rusia este „patria tuturor celor care se luptă pentru lumină” iar URSS este „uriașa iesle izolată și însîngerată” în care „un nou-născut pretinde să salveze lumea”.

Romanul lui Kazantzakis este deliberat vizual, cinematografic, după cum îi descrie autorul însuși. Alert-cinematografic mai degrabă, căci imaginile se succed cu repeziciune și în forță. El se vrea astfel doar descriptiv, o suită de tablouri ale fluidului sovietic, așa cum a fost ea surprinsă de călătorul Kazantzakis. Pînă la un punct, procedeul reușește. În ultimă instanță, citind „Toda Raba”, nu știi ce crede Kazantzakis însuși, dacă și el a făcut pasul de la statutul de martor la cel de adept. Scriitorul grec chiar vorbește de „măștile-personaje” pe care le folosește și de care se folosește ca să descrie comunismul sovietic. Febra mistică e a romanului și poate și a realității, dar nu e sigur dacă e și a autorului. Și totuși, din meta-povestea romanului, se știe că pe măsură ce înaintau prin URSS, Kazantzakis și Istrati începeau să se despartă. Istrati pleca din grupul format de el, Kazantzakis și prietenele lor, Bilili și Eleni Samios, și avea întîlniri misterioase cu oameni din localitățile străbătute. Se întorcea de la ele cu istorii care nu se mai potriveau ideilor cu care porniseră în pelerinaj. De exemplu, povestea georgianului care a aplicat foarte bine povețele sovietice de cultivare științifică a pămîntului, a scos o recoltă bună dar a fost învinovățit apoi că s-a „culacizat” și a fost cît pe ce să fie arestat. Soluția lui a fost pînă la urmă să scoată via și să cultive doar strictul necesar familiei. De altfel, Kazantzakis a inclus și el pilda apocrifă a lui Istrati în ”Toda Raba”. Dar Istrati se revolta la asemenea neconcordanțe, care au culminat cu afacerea Rusakov, punct de cotitură în raportarea lui la comunism. În schimb, Kazantzakis a trebuit să dezvolte propria interpretare care să-l mențină pe linia pornită la începutul călătoriei. „Ceea ce mă interesează nu e omul, nici pămîntul, nici cerul, ci flacăra care mistuie omul, pămîntul și cerul. Rusia nu mă interesează, mă interesează doar flacăra care mistuie Rusia”, spune un personaj. Numai că această confesiune nu e doar un pasaj din carte; este, după cum arată Zamfir Bălan, îngrijitorul ediţiei româneşti a romanului, acelaşi fragment, cuvînt cu cuvînt, cu cel dintr-o scrisoare pe care Kazantzakis i-a trimis-o prietenului său Pandelis Prevelakis. O flacără pe care mulți alți comuniști au urmărit-o, nepăsători pe cine și pe cîți i-a făcut ea scrum. „Noi nu sîntem nici comuniști, nici anticomuniști, ci doar adoratori ai lumii suferinde”, spunea Kazantzakis prin gura lui Gheranos, destul de neconvingător, în „Toda Raba”. Ulterior, într-o notă epistolară autobiografică, Kazantzakis își împărțea traseul convingerilor în trei etape. Prima a fost perioada naționalistă, de pînă în 1923, iar pe cea de-a treia a numit-o „a libertății”. Între ele, „între 1923 și 1933, aproape cu aceeași emoție și înflăcărare am aderat la «stînga» (comunist n-am fost niciodată...). Simțeam alături de mine, ca un abur, umbra lui Panait Istrati”, se confesa scriitorul grec.

Sentimentul religios al comunismului, așa cum a fost trăit de Kazantzakis și de camarazii săi în Toda Raba, pornea așadar de la o trăire altminteri comună a exasperării în fața corupției, injusteței și decăderii acestei lumi. Ea este dublată de nevoia unui sfîrșit violent al ciclului actual urmat de o cosmogonie. Umbra vechii lumi este însă permanent prezentă peste lumea șovăitoare ce stă să apară. Credincioșii trebuie să fie nu doar dispuși la sacrificiul personal, ci și integri, perfecți. Morala curentă e suspendată. Din profilul călugărului creștin sau budist, adepții păstrează jurămîntul austerității, în vreme ce cel al castității rămîne opțional. Ei sînt inițiații de tip gnostic, în vreme ce ceilalți sînt dispensabili. Comunismul e o religie a solidarității selective și simultan a urii și dezbărării de celălalt, care reprezintă lumea cea veche și rea. Mica și insignifianta individualitate a credinciosului, „sufletul lui”, este salvată dacă acesta reușește să nu se mai amestece cu cei impuri. Supunerea adepților față de liderul Lenin, profetul infailibil al mișcării, este mandatorie. Lenin e ascetul suprem, conștiința absolută, om și divinitate precum Hristos în păgînul creștinism. În comunism există doar pedeapsa și căința, nu și răsplata individuală – pentru că nu există lume de apoi sau bunuri pămîntești de prețuit. Există doar o răsplată colectivă, în această lume, dar doar pentru urmași și abia după ce lumea e refăcută. Comunistul e singur în sens nietzschean. Pe noul traseu își e propriul interlocutor și model, „fără speranțe, fără temeri, liber” – cum scrie pe epitaful din Heraklion al lui Kazantzakis.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Nikos Kazantzakis (stînga) şi Panait Istrati în Crimeea, 1928 / facebook.com/MuzeulBraileiCarolI.