În numărul de toamnă-iarnă 2017 al revistei Arte şi meserii, Ioana Enache a realizat o anchetă cu întrebarea „Unde se duc personajele cînd se duc?”. Au răspuns anchetei, scriind despre relaţia lor cu propriile personaje, scriitorii Adela Greceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Corrie Wang, Florin Iaru, Matei Florian, Veronica D. Niculescu şi subsemnatul. Găsiţi revista în librării. Iată însă răspunsul meu.

„În evoluţia firească a istoriei, colonelul Aureliano Buendía îmbătrînise după ce a purtat şi a pierdut treizeci şi două de războaie, a avut şaptesprezece copii cu femei diferite şi a supravieţuit unui pluton de execuţie, unei tentative de sinucidere şi unei doze de stricnină în stare să omoare un cal. Cînd a căzut în cercul vicios al singurătăţii, fabricînd peştişori de aur pentru a-i topi şi fabrica din nou, García Márquez a înţeles că, în realitate, amîna unul din momentele cele mai dificile din viaţă: cel în care avea să-l omoare pe colonel. În după-amiaza în care l-a făcut să moară urinînd cu fruntea rezemată de trunchiul castanului, scriitorul a urcat în dormitorul unde soţia lui îşi făcea siesta, i-a comunicat moartea colonelului, s-a întins lîngă ea şi «a plîns două ceasuri». Mai tîrziu, cînd a vizitat nişte prieteni, livid şi schimbat la faţă, iar ei l-au întrebat ce-a păţit, le-a răspuns: «Tocmai l-am omorît pe colonelul Aureliano Buendía».”

Cînd am citit acest pasaj în capitolul dedicat romanului Un veac de singurătate din biografia lui Gabriel García Márquez, Călătoria spre obîrşie, scrisă de Dasso Saldívar, am recunoscut starea de melancolie şi sfîrşeală pe care eu însumi am resimţit-o cînd am terminat de scris povestirea „Întoarcerea” din volumul meu Sfîrşit de sezon.

Ştiam prea bine încă de cînd mă apucasem să scriu povestirea că nea Marin, bătrînul cu mintea atacată de demenţă pe care protagonistul îl vizitează la el acasă, va muri, ştiam şi cum anume, în detaliu, căci episodul are o mare însemnătate în povestea respectivă, dar tot nu eram pregătit să-l omor. M-am bucurat să-mi dau seama că cei doi au parte de o conversaţie mai lungă decît anticipasem, dar scena morţii bătrînului (pe care am ales să fie comunicată prin telefon) mă impresionează şi acum. Ţin minte că atunci cînd mi-a venit ideea acelei morţi şi i-am împărtăşit-o prozatoarei Maria Manolescu, ea a fost oarecum şocată şi neîncrezătoare că o voi scrie întocmai. Pentru că e o moarte cumva primitivă, deopotrivă violentă şi poetică, poate prea crudă pentru unii cititori, dar pentru mine singura potrivită, căci e simbolică şi izbăvitoare pentru nea Marin, unul dintre cele mai dragi personaje ale mele. Am rescris de multe ori acea scenă, care în varianta iniţială era însoţită de un lung monolog al protagonistului, „vinovatul” moral pentru moartea bătrînului, şi, fără să ştiu de ce, nu eram mulţumit de ce-mi ieşise. Scriitoarea Dora Pavel, cealaltă cititoare a manuscriselor mele, a fost cea care mi-a spus că acel monolog trebuie scos cu totul pentru că nu este altceva decît părerea mea de rău după moartea propriului meu personaj: de fapt, acela nu era monologul protagonistului, ci al meu, căci eu eram „autorul” morţii bătrînului.

Ca şi în cazul unui cîntec preferat pe care-l poţi asculta la infinit, care nu se termină decît pentru a i se da play din nou, şi o scenă dintr-o proză poate fi recitită over and over. Oricînd te poţi opri din citit înainte de final, înainte ca dezastrul să lovească, şi, uneori, asta şi fac: scot cartea de pe raft şi recitesc dialogul bătrînului cu vizitatorul lui, iar nea Marin mă aşteaptă mereu acolo, aşezat pe pat, mestecînd feliile de portocală în timp ce mă priveşte cu ochii lui albaştri, limpezi, strălucind în lumina care intră pe fereastră...