Matei Hutopila, tișița, Editura Charmides, 2016.

Poezia lui Matei Hutopila din cartea de față aș putea-o caracteriza, folosind un paradox, printr-o liniaritate a discontinuităților. Textele trădează tot felul de fracturi, de schisme interioare, de nebuloase pierderi de sine, dar toate acestea sînt expuse cu o oarecare detașare, parcă de la o distanță temporală semnificativă, deși relatările vizează prezentul și trecutul apropiat. Nu mai vorbesc despre o anumită dimensiune a viitorului ce presupune unele evenimente ușor relativizate, privite cu o oarecare neîncredere: „eu la vară chipurile / mă-nsor / fără a fi apucat vreunul să aibă marea experiență a tinereții”. Am citat dintr-un poem de la sfîrșitul volumului tocmai pentru a încerca o aproximare cronologică a „istoriilor”din carte, pe care să o suprapun ulterior amintitei liniarități a discontinuităților.

Mai întîi de toate trebuie remarcat că poemele nu au titluri, cu excepția primului și al ultimului. Textul de deschidere, „în sînul familiei”, surprinde o dramă conjugală mută, redată de autor cu finețe și neutralitate: „bunicul se ridică somnambul într-o rînă, începe a pupa perna / bolborosește ceva și numele unei femei / bunica se ridică de la jumătate, îl privește o vreme / în lacrimi îi spune pe nume să se culce”. Ultimul, „frumos e cerul la chindii în tișița”, se închide prin inducerea unei stări de pseudo-seninătate. Să fie vorba despre sfîrșitul unui drum și începutul altuia? Greu de spus, mai ales că autorul știe să distorsioneze, să mineze din interior, dar neostentativ ordinea calmă a lucrurilor. Se va vedea acest lucru din lectura poemelor ce compun conținutul ca atare al cărții.

Într-un poem, Matei Hotopila vorbește despre un fel de calitate a timpului în care se petrec toate. E vorba despre o percepție dictată de trăirile ca atare. Aceasta e, firește, o banalitate, dar felul în care reușește s-o transmită e de-a dreptul remarcabil: „în toată derularea sacadată a zilei, din cînd în cînd, timpul / încetinește brusc, / ca pe un disc pe care pui mîna / un sms, un apel, un gînd peste blocurile din zare, pe cerul cel / mai senin / apoi timpul pornește iar, ca un disc de pe care iei mîna”. Aș mai remarca aici și inserția unor termeni din zona IT (și din cele înrudite), care se realizează cu naturalețe și flexibilitate lingvistică. Ca mulți dintre douămiiști, și Matei Hutopila are o narațiune fondatoare. Pe de o parte, asistăm la consemnarea unor aspecte ce țin de o viață dezordonată, agitată și autodistructivă, pe de alta, la efectele „rutinei zilnice” a celui care lucrează într-o corporație. Așadar, libertate asumată și constrîngere. Din aceste două elemente opuse se naște un conflict pe care poetul îl gestionează, după cum am spus și la început, cu detașare. E foarte important să reușești să te debarasezi de acea autocentrare narcisistă (banalizată de-a dreptul în atîtea decenii de poezie) și totuși să continui să vorbești despre tine: „ieri l-am văzut pe bunicul / după șapte ani / oasele înnegrite dar costumul și barba intacte / am stat așa la marginea gropii, o vreme chiar singur / și nu am putut să mă gîndesc la nimic / de la parastas cu imaginea asta vie în minte și alcoolul încă în / mine, / cu noaptea-n cap plec de la țară, fuga-napoi la muncă”. Apropo de ruralitate, autorul a renunțat în această carte la armele lui de forță din volumul său de debut. Nu regăsim aici dibăcia de a reda limbajul oamenilor de la țară, nici nici temele predilecte de acolo. În această a doua plachetă (a mai avut el două aventuri editoriale, dar eu nu le pun la socoteală) discursul său e mai limpede, păstrînd doar un anumit aer al locurilor. Și în poezie asta e cel mai important. Să-l ajuți pe cititor să-și recompună lumea despre care vorbești, fără a i-o livra ca atare.

Cronologia de care vorbeam se poate deduce destul de limpede din cele trei cicluri ale plachetei: „săptămîna oarbă”, „cîteva anotimpuri” și „căldura unui cămin”. Poetul vorbește altfel despre călătorie decît o fac scriitorii noului val. nu e vorba despre nici o aventură, ci de înregistrarea din perspectiva unui necombatant a războiului lucrurilor anoste și greoaie:            „și-atunci m-aventurez. adînc în teritoriul ostil, / sate fără nume oameni fără fețe cuvinte fără noimă se succed / deoparte și de alta / drumul desfundat. orele trec îndoit / într-un tîrziu, în acalmia celei mai mohorîte zile, / odată cu primii fulgi, am ajuns”. Pe drum, amintirile sînt fie distorsionate, fie închipuite de la început. Cel de-al doilea ciclu ar avea drept centru iradiant o anumită isterie mută. Fapte ce-ar putea atrage după ele unele frămîntări ale conștiinței apar diminuate de înțelegerea faptului că pe lume există și uitare. Un fel de resemnare conduce cumva la o normalitate a lucrurilor.La adevăr se ajunge prin eliminarea, în acest caz accidental, a impulsurilor.

Creativitatea observației este un atu al poeziei lui Matei Hutopila: „enoriașii ocolesc pe cerșetori și pe țigănei cu grimase de scîrbă / după ce ei înșiși au ieșit de la cerșit din biserică”. Am citat din ciclul „căldura unui cămin”. Sensul „istoriilor” lui Matei Hutopila se relevă tocmai din punerea în comun a acestor observații ce fac dovada unei lumi marcate de discontinuitate. Dar perspectiva din care sînt văzute lucrurile conduce către o liniaritate, către o înțelegere calmă a războiului lucrurilor mărunte, anoste și greoaie.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.