De curînd, dl vice-prim-ministru Vasile Dâncu a făcut o declaraţie cel puţin pripită, din punctul meu de vedere. (Îmi cîntăresc cît pot de bine cuvintele, ca să nu sune a defăimare...) Era vorba de răsplătirea activităţii „ştiinţifice“ din puşcărie prin reducerea pedepsei. Într-o primă fază, argumentul dlui Dâncu e rezonabil: cînd un drept e exercitat abuziv, amendezi abuzul, nu dreptul. Dar despre ce drept vorbim, de fapt?

Dreptul de a scrie? Dreptul de a cerceta? Dreptul de a face mari invenţii şi descoperiri? E evident că aceste drepturi există. Dar ele trebuie judecate în funcţie de context. Degeaba dai unui puşcăriaş dreptul de a cerceta, dacă nu-i dai şi dreptul de a frecventa bibliotecile publice, laboratoarele, cercurile de specialitate. De scris, nu-l opreşte nimeni să scrie, dacă asta îl amuză. Dar dacă se apucă brusc de scris (fără antecedente şi fără acreditări credibile), doar pentru că a aflat că, astfel, îşi va scurta detenţia, motivaţia lui e inconsistentă. Nu exclud, fireşte, posibilitatea – dacă e vorba de literatură – să ne trezim faţă-n faţă cu vreun Dostoievski de Jilava sau Piatra Albă. Dar asta n-ar fi decît o rarisimă, aproape implauzibilă, excepţie. Nu e igienic ca, de dragul ei, să eliberezi înainte de termen sute şi mii de impostori, escroci, şmecheri de cartier, cu diferite grade de vinovăţie penală.

O asemenea „generozitate“ nu are echivalent, din cîte ştiu, nicăieri în lume. Detenţia implică, prin definiţie, tocmai suspendarea punitivă a anumitor drepturi: dreptul la libertate, la liberă circulaţie, la telefon mobil etc. Şi asta tocmai pentru că deţinutul a abuzat de unele dintre drepturile sale. Şi îi restrîngem, temporar, drepturile, pentru a penaliza (şi exclude) abuzul. Dl Vasile Dâncu sfîrşeşte însă, într-un al doilea pas, prin a merge cu „bunătatea” pînă la suprarealism. Ar fi frumos, spune Domnia Sa, să lărgim spectrul performanţelor posibile în regim penitenciar. De pildă, să încurajăm artele plastice. Poate că unii încarceraţi sînt pictori, sau sculptori, foarte talentaţi. Două portrete şi cinci peisaje – o lună mai puţin de detenţie. Un bust şi o statuetă – tot aşa (plus, evenual, raţii sporite de mîncare, de vreme ce sculptura implică şi un efort fizic mai susţinut). Dar s-ar putea imagina şi o soluţie „administrativă“ a acestei diversificări. Închisorile ar putea deveni „tabere”, sau „cantonamente“ de profil: închisori specializate pe pictură, pe sculptură sau pe design. Apoi, închisori pentru istorici, filosofi şi actori. Nu mai vorbesc de închisori anume destinate fotbaliştilor, halterofililor, alergătorilor de cursă lungă. S-ar crea, astfel, o „reţea“ de creativitate şi de cultură (intelectuală şi fizică) de natură să ducă naţiunea spre noi culmi de bunăstare şi progres. Cei înzestraţi cu talente ieşite din comun ar putea, în acest context, să fie chiar invitaţi, episodic, „la răcoare“, numai şi numai pentru a avea răgazul să „producă“, nederanjaţi de corvezile vieţii zilnice din libertate. Arestarea ca premiu de încurajare. Nu „preventivă“, ci stimulatoare. Un mod insolit de a realiza visul lui Noica despre „cultura de performanţă“: spaţiul concentraţionar ca pepinieră de genii. Ieftin şi bun!

Un alt argument în favoarea puşcăriaşilor fecunzi spiritualmente este evitarea unei „discriminări“ supărătoare: de vreme ce munca fizică e răsplătită, de ce n-ar fi răsplătită şi munca cu capul? A răspuns prompt şi convingător la această întrebare dl Andrei Cornea în ultimul său articol din revista 22. Munca fizică e asumarea unui surplus de uzură, care se adaugă pedepsei deja în curs de executare. În loc să stai degeaba, te mobilizezi trupeşte şi îţi dublezi, astfel, suferinţa. N-ai nevoie decît de unelte simple şi de o minimă masă musculară. Munca intelectuală nu dispune, în detenţie, de instrumentarul adecvat şi e mult mai confortabilă decît cea manuală. Aproape că putem vorbi de o discriminare inversă: unul trage, asudînd, la sapă, altul stă cu ochii în tavan, plagiază, plăteşte „experţi“ din umbră şi se alege cu aceleaşi avantaje ca truditorul din teren... Pentru „savant“ trudeşte altul. O ultimă observaţie, cu titlu de ilustrare: Dl Cătălin Voicu a fost eliberat de curînd, mai devreme decît era prevăzut, pe baza celor 6 cărţi „muncite“ de el în puşcărie. „Coordonatori“: Dan Voinea, procurorul cauzei juste a revoluţiei din 1989 şi Gheorghe Iancu, fost avocat al poporului! Mă întreb dacă vreunul dintre ei ar fi dispus să semneze în nume propriu textele „colegului” lor arestat pentru corupţie. Mă întreb, de asemenea, cum a explodat, în mintea dlui Voicu atîta amar de competenţă juridică, după cîteva studii triste de drept la Academia de Poliţie, precedate de o şcoală de ofiţeri şi de unele tatonări în „ingineria mediului”?

Mă gîndesc, de asemenea, că, prin titluri ca „Îndreptar de drept constitutional“ sau „Ordinea publică în statul de drept“ (două din cele şase lucrări „realizate“ de Cătălin Voicu în penitenciar), autorul dovedeşte o „cunoaştere“ a legilor care ar fi trebuit să-l ferească de încălcarea lor. Or, Domnia Sa le-a încălcat „cu competenţă“. Asta ar fi de natură, după umila mea părere, să-i lungească pedeapsa. Ştia ce face! A acceptat actul de corupţie în cunoştinţă de cauză. Situaţiunea e, aşadar... complexă. Pînă una alta, să lăsăm omul în pace! Probabil că a practicat încălcarea legii ca „muncă de teren“ în vederea unei lucrări de „specialitate“...

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.