Ruxandra Gubernat şi Henry Rammelt au terminat studii de sociologie şi filozofie a filmului la Univestitatea din Lyon, dar au expertize diferite. Amîndoi au lucrat ca jurnalişti şi cercetători pe partea de sociologie media şi au publicat articole despre abordarea antropologică a cinema-ului.  Documentarul independent Portavoce, semnat de  Ruxandra Gubernat, Henry Rammelt şi Marcel Schreiter, a fost  prezentat la Bucureşti, la One World Film Festival şi la Cinepolitica, şi combină jurnalismul, cu cercetarea şi cinemaul. Mi-a plăcut enorm că au intervievat personaje foarte diferite, implicate în mişcările de protest din România. I-am provocat pe doi dintre semnatarii peliculei să ne povestească de ce au făcut un film despre fenomenul Rezist.

Ce înseamnă activismul social în România ultimilor ani şi cine sînt protagoniştii din documentarul Portavoce?

Henry Rammelt: Cred că România actuală are un nivel crescut de participare politică, cu o societate civilă activă şi cu proteste care au devenit un element constant de contestare. Generația mai tînără încearcă să se delimiteze de apatia care definea cultura de participare şi de tipul de politică făcut de generația părinților, dacă nu ne referim la existența protestelor sindicale din anii 90. Raportarea la corupție a devenit un punct central al dorinței acestei generații de a se distanța de trecut, dar este şi locul în care cele două generații se întîlnesc. Referitor la modul de organizare, protestele din 2011-2012 au fost foarte eterogene şi în revendicări şi în compoziție, dar cu o coerență și o solidaritate puternice în interiorul rețelelor de mobilizare. În protestele care au urmat, impactul rețelelor sociale online asupra spiralei evenimentelor a fost crescut, substituind frecvent organizările formale. Ulterior, în 2017, protestele s-au situat între sfera online şi eforturile de mobilizare offline. Ceea ce este și mai interesant este că protestele din ultimii ani nu oferă o critică fundamentală a mecanismelor existente și a configurațiilor de putere care structurează societățile, nici la nivel ideologic, nici la nivel programatic sau discursiv.

Ruxandra Gubernat: Henry și cu mine am definit cultura de protest din România ca „activism recreativ”. Comparînd protestele din România cu evenimente similare din regiune şi chiar din Europa de Vest, caracteristicile acestui tip de activism sînt nivelul mai scăzut de angajament, flexibilitatea sporită în ceea ce privește considerațiile ideologice și o importanță mai scăzută a organizării formale și a grupurilor de activiști foarte angajați.

În România nu a existat o cultură a protestului, iar fenomenul Piaţa Universităţii din 1989 a fost reluat în 2017 cu o altfel de voce a străzii.  Ce impact au avut şi au încă aceste forme de rezistenţă şi cine rămîne „duşmanul comun”?

R. G.: O comparație ar putea avea sens dacă ne referim la numărul de protestatari, dar contextul istoric al celor două momente este foarte diferit. Nu cred că există multe asemănări între transformarea sau înlocuirea unui regim opresiv, acum aproape 30 de ani și evoluțiile actuale, nu numai în ceea ce privește România. Diferențele includ gradul de represiune – putem observa un mod foarte pacifist de protest în ultimii ani; expunerea la mediul politic, economic și cultural global, dar și repertoriile de contestare, care sunt foarte diferite. Există totuși unele asemănări între opoziția anilor ’70 și ’80 și protestatarii recenți în ceea ce privește discursul privind identitatea națională. În timp ce dizidenții voiau să distingă „patriotismul” lor de naționalismul comunist, protestatarii de-acum încearcă să se prezinte ca reprezentanți ai „noii Românii”, îndreptățiți să poarte steagul cu mîndrie si opunîndu-se utilizării sale de către actorii politici postcomunişti. Legătura cu comunismul se datorează în special discrepanței dintre așteptările procesului de democratizare și situația actuală. Duşmanul comun? Elitele postcomuniste sînt considerate responsabile de această discrepanță. Cadrele de mobilizare identifică, prin urmare, elitele corupte ca dușmani ai României „moderne”.

La cine va referiţi cînd scrieţi despre „elitele postcomuniste” ?

H. R.: Așa cum descris anterior protestele din ultimii șapte ani, ca fiind o succesiune de mișcări sociale anti-stabiliment, mă refer aici la instituțiile politice și în special la elitele/liderii partidelor politice.

Aţi terminat Ştiinţe Politice la Paris şi aţi studiat, printre altele, istoria postcomunismului. Cum aţi trecut la documentar?

R. G.: Cercetarea mea este, de fapt, dedicată relaţiei dintre presă și politic în România, după criza economică din 2008. Ce am putut remarca este procesul de blamaj inter-individual şi inter-media existent în România, care a minat credibilitatea informațiilor transmise prin presă. Efectele acestui fenomen asupra publicului sunt relevante pentru modul în care indivizii se raportează la informație, şi mă refer aici la capacitatea limitată de a filtra informația, din cauza lipsei de referințe intersectate și a lipsei diversității surselor pe care le accesează oamenii. Tipul de documentar pe care-l fac este la intersecția între cercetare, jurnalism şi cinema, pentru că simt ca genul ăsta hibrid îmi permite să cercetez în profunzime un subiect, dar nu este limitat la un public specializat, ci poate atinge un public larg.

H. R: Aş adăuga că tipul de interviu pe care l-am ales, mai degrabă o conversaţie liberă, decît un interviu formal, a fost mai abordabil în engleză pentru că ne-am putut implica toţi trei în comunicarea cu partenerii de conversaţie.

De ce aţi ales-o pe Ana Ularu în „rolul naratorului”?

H. R.: Ne-am dorit ca naratorul să fie femeie, cu o personalitate puternică, reprezentată şi de vocea Anei, care a fost ideală pentru identitatea filmului, şi cineva care să facă parte din generaţia care a contribuit esenţial la valurile de protest.

Ce v-a făcut să intervievaţi soliştii din trupele Luna amară sau The Amsterdams?

R. G.: Așa cum văd eu lucrurile, ambele trupe sînt relevante pentru un anumit mod de a se raporta la societate. Dacă Mihnea Blidariu și Luna amară au un mesaj politic puternic și asumat („Politica îmi face greață/ Statul e o paiață”), generația „indie”, pe care o reprezintă The Amsterdams, este puternic aspirațională și mimetică, și refuză politicul („Why should we care/ Shoulding is bad”). Cred ca ambele perspective, venind din zona non-mainstream/alternativă, pot fi regăsite în maniera în care indivizii care participă la proteste s-au definit, de-a lungul timpului, și s-au poziționat în societate.

Este cultura underground un promotor al civismului? Dacă da, cum se reflectă asta în Portavoce?

R. G.: Majoritatea protestelor apar, în general, din mediul socio-politic. Dar și climatul cultural al unei societăți, și aici mă refer la contradicția dintre valori culturale și practici sociale sau percepţia ilegitimităţii unui sistem, poate explica momentul în care o mișcare devine influentă. Una dintre ideile din Portavoce este că a existat o legătură între consumul cultural non-mainstream și cultura de protest din România, bazîndu-ne pe conceptul de scenă, care înseamnă o rețea de persoane care se formează ca grup și care împărtășește un anumit set de valori, delimitată la anumite spații în care grupurile respective se adună.

H. R.: Am încercat să descriem procesele prin care un anumit tip de discurs politic a devenit legitim și a fost gratificat social în Romania. În film am dezvoltat ideea că, fără a avea caracterul subversiv al subculturilor, scena „non-mainstream”, cultivată în cîteva spații din Bucureşti și alte orașe mari din România, deschide calea pentru abordări alternative ale vieții în societate, și, în final, pentru schimbarea percepțiilor asupra implicării politice.

Ce alte documentare aţi semnat şi cu cine veţi filma pe viitor?

R. G.: Portavoce a fost primul nostru documentar, dar lucrăm deja la două alte proiecte. Unul dintre ele este Naţia Ciorbei, o abordare antropologică a relaţiei pe care oamenii din România o au cu ciorba, celălalt este mai degrabă politic, despre „inamicii” societăţilor iliberale din regiune.

a consemnat Roxana CĂLINESCU