O imensă tăcere te cuprinde în spaţiile cu lucrări semnate de artiştii Mona Vătămanu şi Florin Tudor. Lucrările lor aşezate între patru pereţi produc o zonă interstiţială de tăcere productivă, meditativă, un al doilea spaţiu de lucru, unul imaginar. Nu regăseşti în arta lor ironia şi sarcasmul ieftine, nici măruntele glume vizuale (iar cît de plină de asemenea glume bricolate e lumea artei contemporane...), nici aşezarea unei noi lumi perfecte peste o lume deja existentă, cei doi nu caută şi nici nu găsesc soluţii instant, nu îşi arată nicio secundă superioritatea, nu sînt nici oglinda nedeformată a unei lumi prezente; ei pare că încearcă să îţi demonstreze că arta poate deveni o instanţă capabilă să repare în jurul ei, prin aplicarea unei alte sintaxe, care leagă altfel lucrurile date. Arta lor stă suspendată într-un spaţiu temporar încărcat, un soi de no man’s land, situat între trecutul recent şi viitorul plin de promisiuni, un prezent greu de definit. Arta lor e teren alunecos, „de trecere”, între două lumi. O nouă expoziţie solo a artiştilor Mona Vătămanu şi Florin Tudor, atît cu lucrări noi, cît şi cu lucrări mai vechi, este deschisă pînă pe 18 decembrie la Salonul de Proiecte din Bucureşti.

Titlul expoziţiei este Prăpădenia pămîntului – acesta este şi titlul uneia dintre lucrări, o intervenţie operată pe locul fostei fabrici de armament şi pulberărie Dudeşti. O operaţie ritualică de redefinire a unui spaţiu amorf, prin gesturi aparent stranii, de conştientizare a acestuia şi de vindecare simbolică. Prăpădenia pămîntului sau prăpădenia lui Dumnezeu sau prăpădenia de pe lume: pagubă, distrugere. Da, într-un an dominat de Cuminţenii ale pămîntului, toate versiuni ale unei Cuminţenii unice, aceea reală, de care am ajuns să uităm cu toţii, pierduţi într-o sumedenie de scenarii, iată o reflecţie asupra unei lumi între lumi, (şi) cu ajutorul unei locuţiuni substantivale învechite, care are greutatea unui blestem.

Film, obiect, instalaţie, pictură – lucrările duo-ului artistic îşi propun să ofere diferite tipuri de încetiniri ale timpului şi moduri de recunoaştere a unor dislocări petrecute fără ca noi să fim „pe fază”. Artiştii parcă vor să ne comunice că am ratat lumea în ultimii 27 de ani, iar gesturile lor lente, subtile, perfect calculate, aproape invizibile, efectuate (uneori literal) „la firul ierbii” ori, mai mult decît atît, la nivelul celor mai fine particule ale lumii (Praful, film, 2006), au menirea să ne trezească: iată lumea ta, hai să facem ceva, să o reconfigurăm prin mişcările noastre, să o re-cartografiem (în expoziţie, lumea e cusută atent, bucată cu bucată, în hărţi compuse din liste de datorii ori grafice reprezentînd cheltuielile militare ale naţiunilor între 2013 şi 2045), să re-naştem universul din făină şi apă (O cosmologie „săracă”, 2016, care aminteşte şi de celebrul Le Voyage dans la Lune). Să contemplăm dincolo de linia orizontului, nemişcaţi, plasaţi, unul alături de celălalt, pe ruinele aceleiaşi foste fabrici de armament şi pulberărie de la Dudeşti: lucrarea video Lumea nouă (2016) e înscenarea unui tablou celebru de Tiepolo, Il Mondo Nuovo. Grupul statuar (viu!) priveşte în zare, iar această nemişcare este filmată, pe durata de aproape patru minute. Un post-post-romantism urban.

Iată-ne apoi în faţa unui obiect ciudat, o machetă turnată în beton la bază, avînd apoi mai multe „etaje” uşoare, din lemn şi cutii de medicamente decupate. Să fie ea căsuţa de păpuşi a unei fetiţe sărace, făcută din „farmacia” domestică a bunicilor, pe care o priveşti de sus, ca un Gulliver ori ca o Alice? Dar ce-i cu betonul? Legenda lucrării dezvăluie titlul – O situaţie imposibil de miraculoasă – şi explicaţia: o propunere de reconversie a Catedralei Mîntuirii Neamului, într-un viitor spital. Aflată sub semnul „miraculosului” şi al lui „imposibil de”, lucrarea încetineşte şi ea timpul şi îşi imaginează o reordonare supranaturală a lumii, acolo unde ordinea, în viaţa reală, e dată de o altă instanţă la fel de (i)materială, Biserica.

În centrul expoziţiei se află o instalaţie înaltă, intitulată Nicăieri, un gard fragil din lemn şi foaie de calc, cu sîrmă ghimpată deasupra şi coji de mandarină dedesubt. Între sîrma ghimpată care blochează orice cale de acces şi cojile aşezate pe podea e o întreagă istorie de ziduri sărite fără succes, cu preţul morţii. Obiectul e „apărut în vis”, aşa cum aflăm: e obiectul din subconştient şi transpus în realitatea expoziţiei, obiectul unui timp şi spaţiu „între”, venit din acel spaţiu adînc al unui „nicăieri” şi „nicicînd”, al fricilor şi frustrărilor personale. Pe un perete, aproape de fereastră, Întîlnire cu istoria (2007-2016) – ce titlu voit didactic, simplu, sec – reprezintă o serie de 20 de picturi care ilustrează momente ale istoriei recente, începînd cu „22 decembrie 1989, Timişoara” şi terminînd cu „Siria”. Istoria se învîrte în cerc, iar pictura funcţionează ca mediu de imortalizare a acesteia, pur ilustrativ, fără adaosuri, refuzînd alegoria, metaforele şi citatele: un realism frust, nimic preţios, dar refuzînd şi falsa obiectivitate a camerei de fotografiat (căci trăim într-o lume a violenţei imaginilor de război, răspîndite în mediul virtual, deopotrivă mobilizatoare şi manipulatoare). Pictura organizată la zid, ca o înşiruire de planşe de şcoală, de dinaintea fotografiei.

Ploaia de lumînări prinse de tavan, pe hol, la intrarea în expoziţie, dar şi într-unul dintre colţurile expoziţiei (acest colţ amintind de acela pe care Malevich îl „întinează” în 1915 cu Pătratul său negru, acolo unde stăteau pînă atunci doar icoanele), lucrare intitulată Morţii sînt tăcuţi, are alături un citat din Theodor Lessing, citat care ar putea fi gîndit şi el ca o cheie a întregii expoziţii, dacă nu am vrea, ca vizitator, să fugim tocmai de asemenea chei, căutînd (şi găsind!) sensul în chiar structura fiecărei lucrări: omul e cel care transformă cauzalitatea într-o normă, luînd drept anormal tocmai ruptura în această ordine, ceea ce ţine de miracol, haos, coincidenţă – spune, rezumînd brutal cuvintele lui, Lessing, o victimă controversată a istoriei recente. Lumînările care vin de sus în jos amintesc şi ele de un teritoriu al magiei şi al păgînului, al „lumînărilor întoarse”.

Acolo unde realitatea dă zilnic dovadă de gesturi contradictorii, inconştiente, lipsite de responsabilitate socială, gesturi care ne sînt servite cu nonşalanţă drept normalitate, Mona Vătămanu şi Florin Tudor apelează la o reconsiderare a lumii, săpînd în adîncurile minţii, recurgînd la arhaic, intrînd în cotloane ascunse în care te întîlneşti cu marii vizionari ai lumii (şi despre aceasta am putea scrie un text în sine). Artiştii lucrează în mic la refacerea lumii, îşi propun întîlnirea cu linia fină a orizontului şi cu spectrele puterii; vor să vindece lumea prin intermediul unor gesturi care ţin de o altă dimensiune, o transgresare critică a graniţelor dintre conştient şi teritoriile întunecate ale minţii.

„Prăpădenia pămîntului“

Mona Vătămanu şi Florin Tudor

11 noiembrie – 18 decembrie 2016

Salonul de Proiecte (Tipografia Universul, Corpul B, etaj 1, Ion Brezoianu 23-25, București)

Foto: Ştefan Sava