(fragmente) 

Poveste din Țara Papucia: frunzele de mușcate. Femeile de la țară tămăduiesc cu ele. 

Ciorbă de limbă n-am mîncat. Asta-i specialitatea altor femei. Limba mea mi-am ascuns-o, mi-am muşcat-o, pînă a devenit o altă limbă. N-am arătat-o nimănui. Sau poate vreunui doctor care n-a priceput nimic. Limba mea era uşor crăpată. Apoi umflată: cu antibioticele nu m-am înţeles prea bine niciodată. Limba mea se înţelegea cu prea puţini, ei, poate nu chiar așa puțini, deşi nu era chiar o limbă de unică folosinţă. Dar parcă are cineva nevoie de o limbă mică, crăpată, cafeinizată, pe care nici măcar eu nu ştiu ce cuvinte mai stau! Şi de cînd nu-mi mai pasă de ea, limba mea a devenit mai mică, tăcută ca o batistă intrată la apă. 

Poveste, povești din Ţara Papucia. Femeile stau înșiruite. Cele mai multe în papuci sau galoși, cu picioarele umflate de muncă, de robotit. Una pune o lingură de orez sîrbesc pe o frunză de ștevie. Și o întinde trecătorilor. O alta mai încolo dă pîine și pește. Apoi alta, întinde cîte un ardei umplut și o ulcea cu vin. Șirul femeilor șerpuind pe cărările de lîngă mănăstire și cimitir trasează mereu o hartă. O hartă a hranei, a hrănitului, o hartă cu multe straturi, cum e blatul de tort sau cel de musaca, care cuprinde seminții întregi. O hartă din care răzbat nume, glasuri, aleanuri, frînturi de povești reluate ca niște litanii. Și trebuie să am grijă să nu mă ia vertijul. Mă agăț de un nasture de la haină sau de numele meu sau de o șoaptă caldă venită de nu știu unde, chiar în pieptul meu sau de un cîine ce se încurcă printre picioarele mele. 

Uneori, femeile singure își trag baticul peste nasul lor trist sau peste ochii încercănați, cu vedere slăbită, alteori își plimbă cîinii pe lîngă lăzi cu marmeladă, într-un port numai al lor, unde-și spun poveștile fără cap și fără coadă, așteptînd să ajungă altundeva, într-un alt port, cu alte povești. Ce fel de povești nu știu prea bine. Și tot ceea ce li se întîmplă sînt niște virgule,,,,,,,,,,,, niște virgule nesfîrșite spre într-un altundeva. Și, desigur, mîine va fi mai bine. 

Poveste din Țara Papucia: o rază de lună trece prin perdea și se oprește pe covor, lîngă patul meu, în dreptul papucilor. Love for a distance. Privește înger către casă. 

Și mai sînt și altfel de geamuri: geamuri sub care creșteau răsadurile, geamuri peste care trec cîte un chip sau un zîmbet rătăcit din vechime, geamurile givrate ale verandei, geamuri scrise cu creion chimic, din cel violet, cu care-mi făceam unghiile, geamuri pe care continuu să desenez ploile necesare, geamuri în care stau uneori ca într-o fotografie, pînă vine cineva și mă ia de mînă. 

Papuci, papuci pe care s-au imprimat crăpăturile tălpilor crăpate de pămînt. Sînt negri, obișnuiți, ca pămîntul de tari. În fața verandei, lăsați. Sînt negri și obișnuiți ca zilele lungi de muncă. Sînt negri banali și tăcuți. Ei nu tocănesc. Stau doar în fața verandei. Într-o așteptare mută. 

Sînt mii de feluri de a te descălța de papuci. Ei, poate nu chiar mii, dar oricum zeci și zeci de feluri. Îi pui drept și apropiat, în echer, care încotro, pe dos, unul peste altul, unul mai în față decît celălalt, spate în spate.... Și după cum spuneam sînt atîtea și atîtea feluri. Și cît timp pînă potrivești doi oameni care se descalță aproape la fel, ceva mai aproape la fel. Și tot atîtea vieți. Și tot să înveți să potrivești. 

Cu un talger în mînă, singură într-o cameră, o femeie întinde ziua de azi în fața ei. Și apoi o împinge spre ziua de mîine. Și apoi spre poimîine.

Foto: Jan H. Mysjkin