Sînt cărți care sînt scrise mai degrabă pentru a fi citate, nu citite. Cărți care abundă în informație sau care aduc la suprafață conexiuni, teorii și observații atît de dense, încît le înțelegi treptat și cu pauze și după ce în prealabil citești sau recitești alte cîteva cărți ajutătoare.

La celălalt pol, sînt cărți pe care le domini fără probleme, le citești „pe înțepate” fără să pierzi ceva din conținutul lor. Nu sînt neapărat proaste, dar nu au un schelet de susținere și din această cauză dau impresia de amorf. De exemplu, așa pot fi unele jurnale, la care indexul de persoane de la sfîrșit chiar e de folos: furnizează puncte cardinale într-un spațiu lipsit altfel de repere.

Între ele, sînt cărțile citibile, care te poartă de la un capăt la altul și în care ideile și informațiile sînt bine dozate, adică nu sînt nici în plus, nici în minus. Au schelet, au și mușchi, dar au și nerv cu care te țin în preajmă. Distincția făcută între cărțile dominante, citibile și dominate transcede împărțirea pe speciile literare cunoscute. Așa pot fi, de-a valma, și romanele, și eseurile și cărțile de călătorie sau de istorie. Esențială e aici materia osoasă.

Iar dacă tot e sfîrșit de an și deci moment de bilanț, aș face o recapitulare a cărților mai osoase cu care mi-am petrecut 2017. Pe unele dintre ele le-am și invocat în unele articole. Și încep cu o carte pe care încă nu am terminat-o și care abia-abia intră în categoria aleasă. Eichmann la Ierusalim a lui Hannah Arendt ar putea figura și în grupa cărților citabile, dar dacă ar fi așa, ce ar trebui să facem cu Originile totalitarismului? Oricum, Eichmann la Ierusalim încă poate fi citită de sine stătător, cu amendamentul că apoi nu strică deloc să citești și cîteva replici celebre care i s-au dat; e genul de carte pe care cărțile ulterioare au făcut-o mai inteligibilă.

Înaintea ei a fost Cabana memoriei a lui Tony Judt. O carte în două dimensiuni, una despre drama autorului, întemnițat treptat în propriul trup, și alta despre Europa (și mai ales Marea Britanie) de după cel de-al doilea război mondial. La capătul celălalt al Europei sînt întîmplările din Stalingradul lui Antony Beevor, în care am găsit cîteva referiri la tragedia armatei române implicate în ceea ce probabil a fost momentul de turnură al războiului. Pe același subiect și în același gen e și Moscova, 1941 a lui Rodric Braithwaite (din care am povestit un episod într-un articol de șah); de menționat că o versiune românească de primă mînă a luptelor de la Cotul Donului poate fi găsită în Jurnalul Generalului Sănătescu. Zona dintre Germania și Rusia în care s-au petrecut toate întîmplările povestite în aceste cărți a fost numită „Tărîmul morții” de către istoricul american Timothy Snyder. Este și titlul cărții lui, din care la un moment dat am ales întîmplarea cu Balîțki, șeful NKVD-ului ucrainean. De menționat că în Marea Britanie și Statele Unite a apărut anul acesta o nouă carte a lui Anne Applebaum, încă netradusă în românește: Red Famine: Stalin’s War on Ukraine (într-o tălmăcire aproximativă  – Foametea roșie: Războiul lui Stalin cu Ucraina). Dar lectura supremă pe acest segment rămîne Viață și destin de Vasili Grossman, care are atîtea fațete, începînd cu societatea sovietică, stalinismul sau soluția finală, încît mi-am permis să scriu despre… cum au făcut pisicile războiul. Un alt Grossman de anul acesta a fost cel din Panta Rhei, în care comunismul poate fi surprins ca un spor în așteptarea mediului prielnic pentru a reizbucni.

Dramatismul acestei perioade este surprins și în cărțile unor autori români. În 2017 am dat de Belu Zilber, cu a sa Actor în procesul Pătrășcanu. Cartea mi-a inspirat cîteva considerații despre comunismul ca religie eșuată. Am citit (și scris) și despre cartea de memorii a lui Nichifor Crainic Pribeag prin țara mea. Sub mască. Dar o impresie de mai lungă durată mi-a lăsat lectura din Gloria și decăderea Anei Pauker, o carte de la începutul anilor ‘90 scrisă de istoricul american Robert Levy și tradusă la noi cîțiva ani mai tîrziu. Tot în acest an, m-am mai intersectat cu Societatea necivilă a lui Stephen Kotkin, Călătorind prin Europa de Est de Gabriel García Márquez, cartea lui Vasile Ionescu, ultimul director al Radiodifuziunii înainte de instalarea comuniștilor, Istoria trece, cuvîntul rămîne..., cu Întuneric la amiază de Arthur Koestler și cu Nenorocirea secolului a lui Alain Besançon.

Ce au în comun toate aceste cărți, dincolo de „structura osoasă” pentru care au fost selectate în această recapitulare? Acum îmi dau seama: toate sînt despre secolul XX. Am intrat destul de bine în secolul XXI, mai e puțin și începem deceniul trei al acestuia. Dar întîmplările – și semnificațiile lor în special – din secolul trecut stîrnesc încă preocupare, cel puțin a mea, dar iată, mai ales a multor altora care i-au fost martori sau interpreți de marcă. Anilor ’50 ai secolului trecut li s-a spus, în România, „obsedantul deceniu”. La secolul XX însuși ne-am putea referi ca la „obsedantul secol”.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Pixabay.com