Lansarea romanului O istorie secretă a Țării Vampirilor. Cartea Pricoliciului va avea loc pe 12 octombrie, ora 19, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Fragmentul face parte din capitolul “În mahala”.
 
În curtea lui Greuceanu zăceau adunate de-a valma o sumedenie de obiecte uzate pe care acesta le strînsese de-a lungul vremii. În mare parte, toate erau făcute bucăți, ca și cum bărbatul s-ar fi apucat să meșterească la ele, dar le-ar fi abandonat rînd pe rînd. Pricoliciul nu cunoștea utilitatea cîtorva dintre ele, cum ar fi storcătoarele de fructe, cuptoarele cu microunde sau filtrele de cafea, însă imaginea lor în ansamblu îi strîni amintiri dragi legate de lucrușoarele pe care le îngrămădise, la rîndul său, în încăperea cea mare a Grotei. „Ce s-o fi ales de ele?”, se întrebă el, cu tristețe. 
 
Bărbatul străin se apucase să șteargă o masă cu o cîrpă de bucătărie. Se grăbi să pună pe ea o sticlă și două pahare, poftindu-l pe Pricolici să se așeze pe un scăunel rotund, fără spătar. 
 
Apoi, trecură orele, iar îmbucătura promisă întîrzia să apară, căci Greuceanu își îneca toate gîndurile și amarurile în sticla din fața sa, uitînd de foame, uneori uitînd chiar și de Pricoliciul pe care îl invitase la el acasă. Vorbea fără întrerupere, pierzînd șirul cuvintelor, își punea întrebări la care nu aștepta neapărat un răspuns sau răspundea tot el. 
 
Pricoliciul îl asculta doar pe jumătate, băutura îl moleșise. Totuși, în curtea aceea ce mai adăpostea o casă în construcție și un cordocuș cu tulpina strîmbă și cu crengi ce se aplecau spre pămînt încărcate de poame, Pricoliciul începuse să se simtă oarecum ca acasă. Știa, pe undeva că nimerise, din întîmplare, într-un soi de margine a Basmului unde se putea adăposti în siguranță. Dar și că el și Greuceanu erau de un leat. 
 
- Prietene, nu știu cum e de unde vii tu și nu-i asta treaba lui Greuceanu, dar pe acilea, pe la noi, lucrurile nu stau tocmai bine! continuă bărbatul lunga conversație, mai mult cu sine însuși. Adicătelea, se cam împute treaba. De fapt, împuțită e de cînd a venit ăsta, noul Președintele, că nimeni nu știe cum îl mai cheamă. Recunosc, și io l-am votat. Că zicea de Decretul ăla, zicea de Reconstrucția Țării și de locuri de muncă… vezi tu p-acilea prin jur vreun loc de muncă?! Tu crezi că Greuceanu n-ar munci cinstit pentru o bucată de pită dacă i-ar da cineva de lucru? Dar nu-i dă nimenea nimica de făcut. Nu zic că ar trebui să-i dea treaba aia a lui la care se pricepe din moși-strămoși! Aia pe care știe s-o facă cel mai bine (și aici zîmbi misterios). S-arăt oricui ce poate osul lui Greuceanu! Dar treaba aia s-a dus. Mi-a spus sfrijitul ăla mic, cu ochii cît cepele: nu corespunde! Mi-a dat un păhărel cu rachiu din ăla străinez, cu gust de ploșniță și m-a pus să semnez actul. L-am semnat, ce era să fac? Uite așa i se învîrteau ochii în cap sfrijitului! (iar Greuceanu desenă în aer cu degetele niște rotocoale). Ăia cu ochii de se rotesc îs toți niște mafioți. Oamenii Președintelui! Și dacă am semnat, ce pretenții să mai am? Aș face orice pentru niște gologani, e adevărat… că-s om sărac. Pot să bat, să smintesc, să tai capete, pot orice. Chiar și pe timpul Basmului Nou, am fost încadrat în cîmpul muncii, voinic categoria a III-a, deh! Dar la Basmul ăsta de a venit acuma, nimeni nu mai are nevoie de mine! Auzi tu, nu corespunde! Că din cauza la ăștia ca mine nu ne mai bagă la Roșia Palidă… Președintele a promis că face, că drege și, de fapt, ne schimbă poveștile după bunul său plac sau ni le vinde pe la străini. Pă nimica. Vezi tu, că nu toate muștele fac miere!
Greuceanu oftă prelung. Pricoliciul ar fi vrut să-i spună că el unul nici măcar nu știa dacă are sau nu o poveste, dar tăcu. Un timp, se auziră doar țîrîitul greierilor și un urlet îndepărat de cîine, după care bărbatul își reluă povestea:
 
- …am fost de-am ajuns să cer de pomană, la cine crezi? La Împăratul Roșu. Ăsta era împărat de împărat pe timpuri, dar i-au luat și lui mințile. „Ce-ai venit la mine? Ți-a ajuns cuțitul la os, Greucene?”. Da, mi-a ajuns, că așa-s vremurile acuma. I-am zis să-mi dea și mie ceva de făcut, orice. Că odinioară, sarcina aia importantă doar mie mi-o dădea. Dar Împăratul a rîs. „Ce crezi că mai poți să faci tu acuma, Greucene? Nu vezi în ce hal ești, ca ultimul bagabond! Le-ai dat și paloșul și tu știi că făr de paloș n-ai nicio putere!”. Păi, l-am dat, că mi-au dat bani buni de el și io-s om sărac. Prietene, tu cu ce crezi că mi-am ridicat căsuța asta, cît am putut, mă rog? Împăratul se tăvălea pe jos de rîs, iar roșcovanii ăia îi cîntau tot felul de cînturi și slăviri… un ticălos, asta a ajuns Împăratul! Rîdea de mine că nu mai am paloș. „Ți-ai băut și paloșul! Rău ai ajuns, măi Greucene!”. După care zice: „Oricum nu mai folosea la nimic vechitura aia… vremurile se schimbă!”. Și-mi arată nuștiuce arc fabricat de niște spiriduși din străinătate. Iar eu zic: „Lasă arcul, îmi da ceva de făcut ori ba?” Și atunci Împăratul n-a mai rîs și m-am întrebat dacă am semnat actul. Și i-am zis că da. „Păi, ți-ai făcut-o cu mîna ta, Greucene! Paloș nu mai ai și nu mai ai nici poveste… ai semnat, ai renunțat de bună voie la ea. Ce să-ți mai fac eu acuma?”. Și i-a chemat pe roșcovani să mă dea pe ușă afară… 
 
Ochii lui Greuceanu deveniseră alunecoși, nu se știe dacă de la rachiu sau de la lacrimi. Pentru prima oară de cînd se afla la masă, Pricoliciul îndrăzni să vorbească cu glasul lui hîrîit: 
 
- Și acuma… poveste nu mai ai?
 
Greuceanu se holbă la el, ca și cum și-ar fi amintit brusc de prezența lui. 
 
- Eu știu ce am și ce n-am? Adevărul e că văd lucrurile ca printr-o ceață deasă… de nu mai știu ce-i cu mine! Uit azi ce am făcut ieri, dar țin minte ce voi face mîine. Nu mai cunosc Semnele pe care le știam și, cum să-ți zic? Parcă drumul meu nu mai merge înainte și se întoarce spre înapoi. 
 
„Îl paște și pe el Sfîrșitul, ca și pe mine!”, își zise Pricoliciul și inima îi bătu mai tare. Uitîndu-se mai bine la Greuceanu, îi ghici părțile unde începuse să se destrame ca o țesătură veche. Urechea ciuntită îi era pe jumătate străvezie, o rază de lumină de la becul ce atîrna deasupa mesei o străpungea dintr-o parte în alta. Abia acum observă două degete aproape lipsă, fără consistență, ca niște prelungiri de fum ale mîinii. Mici porțiuni din pielea lui negricioasă erau decolorate, de parcă niște fluturi albi, diafani i s-a fi așezat din loc în loc pe trup. Iar respirația nu avea nici un miros, deși în mod normal ar fi trebuit să duhnească a alcool și era atît de ușoară încît,
Pricoliciul întrezări Neantul din interiorul său. Preferă, însă, să nu spună nimic, cum ar fi putut să-i explice? 
 
- Să bem! tună Greuceanu, umplînd din nou paharele. 
 
De data aceasta, nu-i prea mai păsa dacă Pricoliciul îl golește pe al său ori ba. 
 
- Și acum să auzim povestea ta, micuțule!
 
Pricoliciul se simți încurcat. Tocmai deschise gura ca să bîiguie că nu avea nicio poveste de spus, cînd, spre norocul său, se auziră bătăi puternice în poartă. Așa că a închis-o la loc și a fost mulțumit să tacă. 
 
- Ești acasă, Greucene? strigă un glas de bărbat, de dincolo de poartă.
 
- Depinde de cine întreabă, făcu Greuceanu, de la masă. Că doar n-oi fi chiar Pipăruș-Petru?
 
- Io mi-s, răspunse celălalt. Lasă-mă să intru că am o treabă cu tine.
 
Greuceanu se ridică ca să-și întîmpine musafirul nocturn. Acesta era un bărbat înalt, subțire, cu o chică de păr negru, cîrlionțat și cu o mustață neagră, răsucită. Era îmbrăcat într-un sacou cîrpit pe la coate, iar la butonieră avea o garoafă ofilită de parcă tocmai s-ar fi întors de la vreo nuntă sau un botez. Și mai ținea în brațe un televizor din acelea vechi, cu tub, pătrățoase. Cînd văzu sticla de rachiu și cele două pahare de pe masă, rînji:
 
- Ce faci, Greucene? Iar îți bei mințile? 
 
Greuceanu se aprinse la față și tonul lui deveni dintr-o dată unul neprietenos:
 
- Zi-mi mai repede care-i treaba și pleacă, că n-am vreme de tine!
 
- Păi, se aude prin mahala că te-ai făcut cu o mașină de spălat. Și mă gîndeam dacă n-ai vrea s-o dai la schimb pe-un televizor… hm, aproape nou. 
 
Cei doi bărbați erau prieteni de multă vreme, o prietenie cu toane, așa cum se întîmplă de regulă la marginea Orașului și a poveștilor. Nu era pentru prima dată cînd încheiau un tîrg și tot n-ar fi fost pentru prima data cînd unul i-ar fi tras țeapă celuilalt. De obicei, astfel de tîrguri se lăsau ba cu băute cinstite, ba cu scandal și cu bătaie, însă ăsta era tot farmecul lor, fiindcă atît Greuceanu, cît și Pipăruș trebuiau să-și ocupe cu ceva timpul. Timpul acela dilatat din afara Basmului, timpul fără rost, în așteptarea Sfîrșitului pe care Pricoliciul îl cunoștea atît de bine, o coadă a existenței, agățarea cu orice preț de tabieturi și obișnuințe care să-ți umple mintea și să-ți alunge frică. 
Fiindcă ascultase povestea lui Greuceanu și acum avea ochi de văzut, Pricoliciul observă din prima clipă pielea aproape translucidă de la tîmpla dreaptă a noului-sosit unde îi pulsa o venă inexistentă. Și jumătatea de mustață care aproape că dispăruse, era doar ca un firicel ce atîrna în jos, ca un semn întors de întrebare. Categoric, Pipăruș se afla într-o fază mai avansată de dispariție decît Greuceanu. Dacă mijeai ochii într-un anume fel, puteai zări prin pieptul lui de altfel bine clădit, gardul de la poartă și mai departe, întunericul nopții. 
 
- Și… merge? întrebă Greuceanu, referindu-se la televizor. 
 
- Cum să nu meargă?! Nu ți-am zis că e aproape nou, făcu Pipăruș. Ai o priză?
 
Pipăruș dădu sticla și paharele la o parte și puse televizorul pe masă, ignorîndu-l pe Pricolici. Găsi repede și priza, după care apăsă pe un buton, iar ecranul negru se lumină dintr-odată, umplîndu-se mai apoi de purici și de niște imagini în mișcare, difuze. 
 
- Doar atît se prinde cu pacostea asta de antenă! spuse Pipăruș, mișcînd de o înnădire de sîrme ce era atașată televizorului.
 
- Dă mai tare! Să vedem dacă are și sonor…
 
O voce caldă, mlădioasă, cu accente melo-dramatice i-a făcut pe toți atenți, inclusiv pe Pricolici. Niciunul dintre ei nu știa că acest efect de ascultare cu urechile ciulite se datora diplomei de charismă pe care prezentatoarea TV o obținuse la Școala de zîne. 
 
- Și acum o știre de ultimă oră, ciripi tînăra femeie al cărei chip nu se vedea prea bine pe ecran din cauza puricilor. Oștenii Împăratului Verde au atacat un tren spiridușesc care se îndrepta spre Capitală. Incidentul s-a petrecut în apropierea stației Vadul Sîmbetei și, din spusele martorilor, nu s-a soldat cu victime umane sau materiale. În schimb, cîțiva turiști străini au fost luați ostatici de către rebeli. Printre ei se numără un cunoscut jurnalist la postul Fantasy TV și un consilier de la Institutul de Reglementare a Miturilor și Poveștilor. Surse din partea Împăratului Verde au confirmat faptul că ostaticii au fost duși în Tabara sa de Rezistență din munți. 
 
- Greucene, fă și tu o probă la mașina aia de spălat, ca să încheiem tîrgul ori ba! zise Pipăruș, apăsînd pe un buton al televizorului care se închise. Că-i tîrziu și m-aș cam duce și eu pe la cășile mele. 
 
Greuceanu se scărpină în cap și boscorodi ceva de unul singur, învîrtindu-se în jurul mașinii de spălat și gîndindu-se cum s-o pornească.
 
Pipăruș-Petru se lungi de-a dreptul pe pămînt, la tulpina corcodușului și începu să mănînce semințele, scuipînd cojile și aștepînd. Dintr-odată, se întîmplă un fapt uluitor: un paloș ieși de unul singur dintr-o teacă ascunsă, se ridică în aer cu grație și prinse să joace deasupra capului bărbatului care îl ignora ca și cum ar fi fost o întîmplare din cele mai obișnuite. Tăișul paloșului părea alcătuit din aceeași materie fluidă și strălucitoare ca cea din nimburile sfinților. Despica plin de eleganță aerul, decupînd ferestre de lumină, împrăștiind în jur scîntei ca niște licurici. Pricoliciul nu se îndoia de faptul că era vorba de un paloș fermecat. Privea ca hipnotizat dansul său fantastic, în vreme ce Greuceanu care se holba la rîndul său, cu mîinile în șolduri, se înroșea la față din ce în ce mai tare, pînă cînd nu se mai putu abține și izbucni:
 
- Păi, n-ai zis, bre, că l-ai vîndut și tu? Nu m-ai îndemnat și pe mine să fac tîrgul cu ochioșeniile acelea, ca să ne umplem de gologani?
 
Pipăruș începu să chicotească disprețuitor. 
 
- Tu crezi că io sînt fraier ca tine, băi Greucene, să-mi vînd bunătate de paloș? Tîrg am încheiat, ce-i drept, dar una e să semnez că renunț la poveste, dă-o în pacostea ei de poveste, că numai de necazuri era plină și alta să-mi fac pierdut paloșul în cea secretă de lume! Că paloșul e povestea noastră… prost să fii să nu-ți dai seama! Poate că tu încă crezi în capul tău ăla sec că povestea ta e să aduci Soarele și Luna de la zmei, să fii nuștiuce mare recuperator… dar, gîndește-te, ce te făceai fără paloș? 
 
Greuceanu se înfuria din ce în ce mai tare. Prietenul său îl trădase, chicotitul lui îl scotea din minți, așa că văzu negru înaintea ochilor. 
 
- AFARĂ! Ieși afară din curtea mea, ticălosule! 
 
Apucă cu ambele brațe televizorul de pe masă și-l aruncă în direcția lui Pipăruș-Petru care se feri la timp, înainte ca acesta să se izbească de pămînt și să se facă țăndări. Apoi, bătaia începu într-o clipită. Greuceanu era atît de lat în spate încît ar fi putut să ridice cu ușurință de jos chiar și un zmeu și să-l care prin toată Valea Plîngerii fără să obosească. Avea picioare scurte și îndesate pe care știa cum să și le înfigă în pămînt pentru a căpăta și mai multă putere, la nevoie, însă, din păcate, era scund. Dar chiar și așa putea fi un adversar de temut. Nu știai cînd se putea repezi ca Vîntul cel Turbat să-ți tragă una în plex de să te leșine sau să-și ia avînt și să sară, ca să-ți nimerească vreun pumn, bine plasat sub bărbie. Însă Pipăruș, mai înalt și mai agil, îi cunoștea deja toate tehnicile. Știa cum să se apere, cum să-l prindă de umeri și să-i dea cîte un cap în meclă sau să-i înfigă un genunchi între coaste.
 
Curînd, într-o învălmășeală de pumni și de șuturi, cei doi se trîntiră la pămînt, rostogolindu-se prin țărîna și gunoaiele din curte, fără ca vreunul dintre el să-l poate dovedi pe celălalt. Pricoliciul se uita, însă nu-și dădea seama dacă era vorba de o luptă pe viață și pe moarte sau doar o trîntă amicală care regla niște conturi mai vechi. 
 
Însă nu dură mult. La un moment dat, cînd Greuceanu părea să aibă mai mulți sorți de izbîndă, paloșul fermecat pe care Pipăruș îl uitase suspendat în aer și care o vreme își văzuse nepăsător de dansul său, se repezi fulgerător cu de la sine putere și se împlînta adînc în burta adversarului lui Pipăruș. Poate că începuse să se plictisească sau se simțise dator să intervină în favoarea stăpînului său.
 
Urletul lui Greuceanu sfîșie liniștea nopții și stîrni toți cîini din mahala care începură să latre ca apucații. În clipa următoare, Pipăruș se uita buimac la amicul său care se zvîrcolea într-o baltă de sînge. Nu știa ce să facă și nu se așteptase la așa ceva. 
 
- Mai bine te vindeam mîrșavule ce lovești pe la spate! îi șuieră el paloșului care ieșise șiroind din măruntaiele lui Greuceanu și rămase indecis în aer, nefiind foarte sigur dacă avea voie să lovească a doua oară.
Cuprins de panică și confuz, Pipăruș se strecură ca o umbră și o șterse din curte, cu paloșul pe urmele sale, fluturînd prin văzduh cu un aer vinovat și probabil cerîndu-și în limba paloșelor iertare.”
 
Ilustraţii: Amalia Dulhan
 
Inspirată din vechi culegeri de basme românești, din cărți de sinteză despre mitologie și folclor, dar și din romane fantasy moderne, O istorie secretă a Țării Vampirilor este o carte a Basmului și despre Basm pentru cititori de toate vîrstele. Construită ca o parabolă a societății moderne, cartea vorbește despre nevoia de poveste, despre identitate, stereotipuri și clișee, într-o lume din ce în ce mai globalizată și caută un răspuns la întrebarea: ce mai este și ce nu autentic? Misiunea ei este cea de a se opune invaziei de elfi, vrăjători, inorogi și vampiri universali, de povești care devenind „comerciale” și-au pierdut fondul autentic inițial și de a salva tradiții și mituri locale, personajele care sînt sortite să dispară, dacă nu vor fi povestite de generațiile ce vor urma. Trilogia conține volumele: Cartea Pricoliciului, Cartea fetiței-vampir și Cartea Călătorului.