- interviu cu Székely CSABA -

Pe Székely Csaba l-am cunoscut la Tg. Mureş, în programul de Practică Teatrală în Regiunile de Centru şi Nord-Vest, organizat de Teatrul 74. „Cunoscut” nu e chiar cuvîntul potrivit pentru că ce am cunoscut, de fapt, a fost „Flori de mină”, textul său despre tendinţa irepresibilă de sinucidere cu care se asociază lipsa de perspectivă existenţială. L-am felicitat, încercînd să fac ca entuziasmul meu să nu pară banal. Nu ştiu dacă mi-a ieşit. Mai tîrziu, cînd graţie adorat-hulitului Facebook, am stat mai mult de vorbă, aveam să descopăr că piesa aceea nu a fost un accident, ci un episod normal din creaţia unui scriitor foarte atent la realitatea din proximitate. Textele lui sînt vii, uneori muşcătoare, alteori melancolice, structuri dramatice solide, răzbătute de un umor frust, filigranat în cuvinte, demontări abile de clişee umane şi teatrale. La cei 30 de ani ai săi, scriitorul Székely Csaba priveşte lucid lumea în care se mişcă.


O ştire de acum cîţiva ani spunea că cea mai mare rată a sinuciderilor din România se înregistrează într-un sat maghiar din Transilvania. Ai folosit această realitate în piesa „Flori de mină". Cum ai construit textul, în urma unei documentări sau exclusiv prin imaginaţie?

Am citit şi eu despre asta pe vremea aceea, era vorba despre satul Zetea din judeţul Harghita, dar am uitat de ea, m-am inspirat dintr-o altă experienţă. Pe strada unde locuiesc bunicii mei, într-un sat de lîngă Tîrgu Mureş, cunosc personal cel puţin trei persoane care s-au sinucis. E o singură stradă mică, sînt vreo treizeci de case şi e interesant că acest lucru, sinuciderea, nu se consideră acolo ceva ieşit din comun. Se întîmplă în fiecare an. Acum cîteva luni îi vizitam pe bunicii mei şi am întîlnit pe drum oameni care veneau de la o înmormîntare, se spînzurase un bărbat în vîrstă. De cîte ori se întîmplă un nou caz şi întreb: „oare de ce a ales acea persoană să-şi pună capăt zilelor?”, răspunsul sună aşa: „s-a îmbătat, a scris o scrisoare că nu mai poate şi atît”. Cam asta a fost documentarea mea involuntară înainte să scriu piesa. Rata sinuciderilor în Transilvania este foarte mare, de două ori mai mare decît în restul ţării, mai ales în satele maghiare şi mai ales acolo unde sărăcia şi alcoolismul au atins aproape fiecare familie. Societatea rurală se adaptează greu la condiţii noi, cum a fost, de exemplu, colectivizarea în anii ’50- '60 sau cum ar fi acum şomajul în masă, pensia de doar 400 de lei şi aşa mai departe. De aceea, oamenii încearcă să evadeze în alcool, primul pas spre ştreangul atîrnat de grindă.

Piesa ta are ca reper „Unchiul Vanea". Ce ai luat din textul lui Cehov?

Îi sînt dator lui Cehov, el m-a învăţat cel puţin 70% din ceea ce ştiu despre dramaturgie. De aceea, în semn de omagiu, am păstrat majoritatea prenumelor din „Unchiul Vanea”. Am mai păstrat şi unele relaţii interpersonale, dar mai ales modul personajelor de a încerca să găsească o ieşire din nefericirea în care se află. Sau, mai precis, neîncercarea: toţi stau şi aşteaptă să se întîmple ceva. Probabil ar putea să scape, dar n-au curajul s-o facă. Am avut şi o altă sursă de inspiraţie. Anul trecut am citit piesa „The Lonesome West” de Martin McDonagh şi am observat că există o asemănare între irlandezii lui şi secuii noştri, mai ales în felul lor de a privi viaţa, cu umor şi cinism şi cu o nepăsare înfiorătoare faţă de moarte. Acum cîteva săptămîni am citit o altă piesă de acelaşi autor, „The Beauty Queen of Leenane” despre care nu ştiam nimic, şi m-a surprins faptul că personajul principal are aproape aceleaşi probleme ca şi personajul meu: îşi îngrijeşte părintele bolnav (la McDonagh este vorba de mamă, la mine, de tată) şi nu poate trăi o viaţă completă din cauza asta. Dacă ştiam piesa, aş fi scris probabil ceva total diferit ca să evit asemănările. Acum mă gîndesc că poate ar trebui să adaug un subtitlu la „Flori de mină”: „Inspirat din Cehov şi Martin McDonagh, inclusiv din piesele pe care nu le cunosc”.

Există un curent printre tinerii artişti, care promovează documentarea serioasă, aproape investigaţie jurnalistică folosită ca bază pentru scrierea unei piese. Se taie din inspiraţie în favoarea hiperrealismului. Te atrage genul ăsta de teatru? 

N-aş putea spune că mă atrage. În cazul teatrului documentar, dramaturgul operează cu două lucruri foarte puternice şi în acelaşi timp, delicate: realitatea şi adevărul. Eu mă mulţumesc să operez cu posibilitatea şi credibilitatea. Dacă acceptăm că evenimentele cotidiene se fragmentează în sute de verităţi mici, urmate de mii de interpretări şi milioane de amintiri diferite, atunci vedem că în teatrul documentar există pericolul ca realitatea şi adevărul să se degradeze şi să ajungă instrumente de manipulare. În teatru, toţi manipulăm într-un fel sau altul, dar pe mine mă interesează mai mult natura umană decît natura evenimentelor şi prefer existenţialismul în loc de hiperrealism. Problemele sociale mă preocupă din perspectiva condiţiei umane. În afară de asta, cred că investigaţia jurnalistică nu s-a inventat pentru mine. Mi-a plăcut mult spectacolul „20/20” de Gianina Cărbunariu, dar eu n-aş putea face ce a făcut ea, nici să scriu o piesă atît de bună, nici să hoinăresc pe străzi făcînd interviuri, sînt prea leneş pentru aşa ceva. 

Teatrul cu atitudine politică – n-aş vrea să îi spun teatru politic, pentru că nu e asta - începe să devină important. Te raliezi unei astfel de implicări directe sau preferi să te păstrezi mai degrabă în zona metaforelor ? 

Încerc să mă ţin departe de implicările directe. Nu e stilul meu să militez cu voce tare împotriva fenomenelor sociale şi politice care trebuie schimbate. Dacă am trăi încă în comunism, probabil aş fi tipul care ascunde mesaje anti-regim printre rînduri, nu cel care împrăştie fluturaşe în locuri publice.

Primul tău text a fost un scenariu radiofonic, o alegere ciudată ca format dramaturgic. Cum se face că ai scris pentru radio? 

O colegă mi-a atras atenţia asupra unui concurs anunţat de BBC, la care se aşteptau piese radiofonice din toată lumea. Mi-a trimis un link şi a scris: „cred că ar trebui să încerci asta”. Prima dată am răspuns: „nici vorbă, ăsta-i BBC, nu asociaţia culturală din satul Cucu”. Nu scrisesem nimic în limba engleză pînă atunci, mai ales în format dramaturgic. Dar după mai multe îndemnuri, am decis să-mi încerc norocul şi s-a născut o piesă intitulată „Do You Like Banana, Comrades?”. Recent ea a fost aleasă „Play of the Week” de cei de la BBC, adică piesa săptămînii, ceea ce înseamnă că a primit mai multă publicitate şi că spectacolul radiofonic regizat de Marion Nancarrow s-a putut descărca de pe site-ul BBC timp de o săptămînă.

În această piesă radiofonică abordezi regimul comunist la scară redusă, în familie. Crezi că sistemul politic se insinuează pînă în dormitor ?

În dormitorul meu nu, dar în general da. Cred că, din păcate, politica s-a infiltrat prea mult în microcomunităţile noastre. După cum a subliniat un scriitor din Ungaria, cuvîntul „ministru” provine din latină, înseamnă „slujitor” şi în mod normal asta ar trebui să fie miniştrii: servitorii noştri, cei care se ocupă de treburile noastre. Să stea ei acolo, în bucătăria aia numită Casa Poporului şi să ne facă mîncare, pentru asta îi plătim. Însă slujitorii vor tot timpul să li se dea atenţie, să pară şefi şi, din păcate, au şi reuşit acest lucru: sîntem tot timpul cu urechea lipită de uşa bucătăriei, ascultăm certurile lor şi ne enervăm, chiar ne batem din cauza lor. Din patru în patru ani putem să le zicem: „mi-aţi stricat mîncarea, sînteţi daţi afară”, dar asta nu schimbă faptul că am devenit dependenţi de certurile lor mărunte. 

În Ungaria, situaţia e şi mai gravă. Sînt familii care se destramă din cauză că soţiei îi place de slujitorul dreptaci, iar bărbatului de cel stîngaci. Din fericire, despre prietenii mei români nu ştiu ce preferinţe politice au, adică faptul că stau cu mine la o bere înseamnă probabil că nu sînt de extrema dreaptă, dar, în rest, n-am nici o idee şi nu mă interesează. În schimb, în Ungaria eşti întrebat tot timpul cu cine ţii. De exemplu, la începutul verii am fost la Pécs, unde un taximetrist ne-a întrebat din senin ce părere avem despre faptul că Teatrul Naţional din Budapesta este condus de un homosexual. Şi asta nu însemna că la ei, şi taximetriştii sînt interesaţi de bîrfele din viaţa teatrală, ci însemna: „voi ţineţi cu dreapta care vrea să îl dea jos sau cu liberalii care îl susţin?”.

Inevitabil o să te întreb dacă crezi că eternizatul conflict româno –maghiar e real sau e rezultatul manipulării politice.

Asta e o chestiune complexă, dar încerc să-mi prezint părerea cît mai simplu. Acum cîteva mii de ani am fost programaţi genetic să fim bănuitori faţă de cei din alte triburi ca să evităm eventualele pericole. Dacă ne uităm în jur, observăm că nu mai trăim în epoca de piatră, ci după epoca de aur, într-o etapă post-comunistă şi evoluăm spre o democraţie de stil occidental. În etapa actuală, tensiunea dintre români şi maghiari ar exista probabil şi fără politicieni. Dar odată ce ajungem la un nivel de civilizaţie superior celui actual, această tensiune, chiar dacă nu va dispărea complet, ar putea să se micşoreze atît de mult încît să devină irelevantă. Sînt regiuni unde s-a învăţat cum se trăieşte civilizat împreună. Eu, de exemplu, trăiesc într-o atmosferă bună şi dacă nu ar veni politicieni din Ungaria „să ne ajute”, ar fi şi mai bună. Dar sînt şi regiuni unde atmosfera este încordată şi relaţia româno-maghiară este ca jarul. Politicienilor le stă în putinţă să toarne peste jar benzină sau apă şi de obicei, mai ales în perioadele electorale, toarnă benzină. Benzină scumpită. Ar fi multe modalităţi de a ajunge mai repede la stadiul următor, în care dispar conflictele interetnice, însă în momentul actual, interesul politicienilor e să păstreze starea de alertă. Prin „modalităţi” înţeleg paşi mici, uşor de făcut, dar cu impact imens. Aş da şi un exemplu. La mai bine de douăzeci de ani după căderea regimului comunist, manualele şcolare încă stau lipite de politica minoritară ceauşistă. M-aş bucura mult să văd o carte de istorie bună, scrisă cot la cot de specialişti români, maghiari şi germani. N-ar strica să li se alăture şi un evreu. După mai multe generaţii care ar învăţa la şcoală dintr-o astfel de carte, cred că nu am mai avea probleme cu plăcuţe multilingve, nu ar mai scoate nimeni briceagul cînd aude cuvîntul „autonomie” şi nu s-ar mai ivi situaţii penibile de tipul „aventurile statuii lui Matei Corvin cu plăcuţa lui Iorga”. Pentru că ne-am cunoaşte şi înţelege mult mai bine. Small step for a government, a giant leap for Romania.
 
N-ar fi mai bine să ne concentrăm pe aşa ceva în loc să căutăm cum să complicăm bacalaureatul şi cum să stoarcem mai mulţi bani de la studenţi? Sau e atît de greu să găseşti cîţiva profesori universitari normali în ţara asta? În fine, pînă cînd se realizează ceva, putem contribui şi noi, cei din domeniul culturii, pentru ca situaţia să fie mai însorită. Eu consider că arta este cel mai bun mijloc pentru a promova dialogul intercultural. În majoritatea cazurilor, arta este inofensivă şi transmite valori pozitive. Şi chiar trebuie să fim activi în acest sens, dacă nu dorim să trăim într-o ţară unde lumea crede că Biblia a fost scrisă de Eminescu, ungurii vor Ardealul şi românii sînt o naţie inferioară.
 
Textele tale scormonesc în natura umană pînă la măduvă, fără menajamente. Această luciditate dură nu deranjează?
 
Mulţumesc pentru compliment. Pînă acum, cu „Flori de mină” am întîlnit, din fericire, doar reacţii pozitive. Cu toate că nu este o piesă hiperrealistă, cei care cunosc situaţia oamenilor din satele secuieşti mi-au spus: „da, chiar aşa este, bem, furăm şi ne sinucidem”. Nu ştiu cum va fi primită piesa nouă, care tratează naţionalismul şi corupţia din secuime, dar sper să nu mă linşeze nimeni, pentru că aş vrea să termin şi partea a treia a trilogiei. 
 
Care este tema celui de-al treilea episod din trilogie, după ratare şi corupţie? 
 
Tema va fi religia. Şi legat de asta, ipocrizia, abuzul de putere, religiozitatea falsă. Cel puţin aşa sper, lucrurile se vor cristaliza mai tîrziu. Vreau să păstrez structura şi stilul primelor două părţi cu un singur act, o singură cameră şi cinci actori. Vom întîlni două personaje care sînt menţionate în primele două episoade: preotul satului şi iubitul acestuia. Am spus acest lucru şi în interviuri în limba maghiară, dar în gramatica maghiară nu există genuri şi de aceea toţi au crezut că este vorba despre o iubită, dar acum, în sfîrşit, s-a dezvăluit secretul.
 
Piesele tale sînt deranjante pentru maghiari  în sensul că demitizează atribute etnice (demnitate, autoritate, mîndrie, putere)? Şi legat de asta, în ce măsură acest „atac" la orgoliul etnic este „periculos" pentru tine, înţelegînd prin „periculos" posibilitatea ca aceste texte să fie respinse sau neasumate de conaţionali? 
 
Nu am scris nici un cuvînt cu intenţia să jignesc pe cineva. De obicei, încerc să construiesc oglinzi în care să ne putem privi, asta ca să înţeleg şi eu mai bine lumea din jurul meu. Cînd cineva priveşte într-o oglindă, s-ar putea să nu-i placă ce vede. Şi atunci deşteptul spune: trebuie să fac ceva, să mă tund, să mă machiez, să mă apuc de un sport..., iar cel ignorant începe să înjure oglinda. Da, există posibilitatea să fiu înjurat de conaţionalii mei, iar dacă va ajunge pe scenă şi piesa următoare, atunci voi fi înjurat şi de maghiari, şi de români. Nu din cauza piesei, ci pentru că pot apărea persoane care pot interpreta greşit intenţiile mele. Dacă te străduieşti, poţi găsi ceva jignitor şi în „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”.  
 
Dar în viaţa culturală maghiară majoritatea posturilor sînt deja ocupate. Postul de „trădător antimaghiar” este ocupat de György Spiró (din cauza unei poezii din anii '80, cel puţin aşa spun cei care îl dispreţuiesc), urmat de Péter Esterházy (din cauza unui articol pe care l-a scris acum cîţiva ani), iar postul de „antiromân şi antisemit” este ocupat de Albert Wass, care în România este considerat criminal de război. Nu cred că ar mai fi loc şi pentru mine lîngă astfel de personalităţi.
 
Cărţi şi premii:
 
Volumul de nuvele „És más bűnügyi történetek” (Şi alte povestiri criminalistice) în curs de apariţie 
2011: Premiul „Vilmos” pentru cel mai bun text la Forumul Deschis (Nyílt Forum) din cadrul Festivalului Naţional de Teatru din Pécs (POSZT) – „Flori de mină”.
2009: Premiul pentru cea mai bună piesă europeană la concursul organizat de radio BBC – „Do You Like Banana, Comrades?”
2009: Premiul I pentru cea mai bună traducere de versuri de melodii la concursul organizat de site-ul literar Litera.hu şi lanţul de librării Libri din Ungaria – „The Future” (Leonard Cohen)
2008: Traduceri de nuvele din limba română în antologia „Dilingó – nyolcvanas nemzedék” (Dilingo – Optzeciştii) (Editura Noran, Budapesta, 2008.)
2008: Bursa Artistică „Gion Nándor” oferită de Ministerul Învăţămîntului şi Culturii din Ungaria
2005: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Cluj pentru volumul de parodii literare „Írók a ketrecben” (Scriitori în cuşcă) (Editura Erdélyi Híradó - FISZ, Cluj-Napoca, 2004.)
Este redactor la portalul de infotainment Manna.ro

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.