● Marius Aldea, sinistra, Casa de Editură Max Blecher, 2015.

Din start mi s-a părut interesant la Marius Aldea modalitatea prin care reușește să recreeze limbajul oral. Nu transplantează expresii, nu transpune în scrisul său vorbirea populară sau regională, dar imprimă textelor sale o anumită degajare a limbajului și o anumită flexibilitate specifice vorbirii populare. De fapt, e vorba mai mult despre libertate, despre un perimetru  în care autorul se simte cel mai  sigur pe sine. Poemele din primul ciclu, d` ai casei, numesc, așa cum indică și titlul, personajele cărții: „neluță”, „cristina”, „soare”, „cataramă”, „fononă”, „turcoaica”, „chioru`” și „maica”. Toți acești protagoniști  nu se disting neapărat prin limbaj, ci prin ceea ce fac ele. Limbajul e, la Marius Aldea, atitudine. Nu trebuie să căutăm în poezia de față doar subtilități expresive, ci forța, dinamica și, de multe ori, tragismul unor caractere: „rîde la cîinele din lanț / cîndva va băga furca în el / fiindcă nu are ce să-i dea de mîncare / neluță va băga furca în tot / și va vorbi prin crăpăturile pămîntului /  cu tataia și cu maica” („neluță”).

Tragismul de care vorbeam se insinuează cumva brutal în scene memorabile, dar și la nivel subtil prin unele metafore depoetizate (dacă mă pot exprima astfel, de genul „pămîntul de sub unghii”. Avem de-a face cu o lume în continuă mișcare, cu oameni care își dau continuu replici, care sînt ceea ce sînt prin felul în care apar percepuți de ceilalți dintr-o perspectivă psihologică  pe care doar cititorul e capabil să o înțeleagă. Lumea vermaculară își are regulile ei de multe ori precizate ca atare în texte: „cînd te abați de la regulă / te abați de la viață / a scris cu semințe de floarea soarelui / pe mormîntul fiului / la prima ninsoare din an („sub unghii e o lume la fel de nebună”). Fragmentul citat face parte din primul poem din secțiunea a treia a cărții, intitulată „abateri. la țară”. Cea de-a doua, „de-ale gurii”, conține mai multe ipostaze ale vieții de zi cu zi. Întreaga poezie a lui Marius Aldea este o abatere de la normă. Atît la nivel de limbaj, cît și la nivel de atitudine. Substanța cărții se face vizibilă gradual. În prima parte a cărții aceasta nu e anunțată decît prin unele mici indicii care devin mult mai elocvente la relectură. Din această parte a doua a cărții, recomand spre lectură poemul „noi ne-am îngropat morții”.

Există în poezia lui Marius Aldea și o anumită dualitate în percepția lucrurilor. În legătură cu aceasta, aș vrea să fac o precizare. Nu poetul privește și înțelege dual lucrurile, ci lucrurile sînt duale, au esențe duble. În asemenea situații, poetul doar constată și consemnează: „cu funia asta s-au spînzurat mai mulți / dar pentru priponit animalul cu ea / e încă bună / […] / ce bine-i să-ți treci palmele / prin iarba fragedă / avioanele lasă pe cer zeci de funii / coaja de săpun o ții în buzunar / vezi prin ea ca printr-o apă limpede” („funia”).

Lumea lui Marius Aldea e prin excelență stranie. Iar această stranietate derivă din desfășurarea naturală a lucrurilor. Stranietatea e aici o formă de normalitate. Această stare a lucrurilor nu are legătură cu vreo viziune prismatică a autorului (așa ducă cum am sugerat și mai sus). Autorul nu face decît să ordoneze lucrurile: „femeile pun căldări / sub streșini strîng apă / să se spele cu leșie / și s-aștepte / bărbații beau cu icoana pe / pe masă să prindă curaj / de cînd cu seceta și blestemul / ele rămîn uscate / seară de seară” („în sfîrșit plouă”). Distihul „mai demult zicea tataia” poate fi citit ca o completare a textului anterior.

Nu aș spune că poezia din volumul de față ar fi o „artă de familie”, cum s-a spus în legătură cu cărțile altora, unii dintre ei, foarte buni. Dar în Sinistra se simt foarte clar legăturile de esență dintre membrii unei familii extinse. Aicvi familia nu e un spațiu de protecție, ci o lume construită parcă după niște reguli împotriva naturii. Viața trăiește în moarte. Morții trăiesc alături de cei vii. Vii au nevoie de prezența morților și tot așa: „tatăl nostru care ești în pămînt / toate s-au întîmplat atît de repede / încît mulți te-au invidiat / eu aș fi vrut să mai învăț cîte ceva / cum se schimbă o priză / cum se procedează la primul bărbierit” („tatăl nostru care ești în pămînt”). Între morți și vii există o legătură de determinare reciprocă. Moartea nu e stranine în sine, e chiar unul dintre puținele lucruri firești din lumea lui Marius Aldea.  Modul în care se poziționează ceilalți la ea instituie regula jocului, perspectiva/ perspectivele de lectură. De aceea mă întreb (mai mult sau mai puțin sau deloc retoric). Unde se află cu adevărat Poezia din cartea de față? În această lume sinistră, esența e cumva la vedere, fiind în același timp ascunsă. Metafora „pămîntul de sub unghii” mi se pare că aproximează cel mai bine universul poetic al lui Marius Aldea.

Din punctul meu de vedere, sinistra este una dintre cele mai bune cărți apărute anul trecut, o carte care cere totuși răbdare cititorului pentru ca acesta să-i deslușească adevărata frumusețe.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.