Un film mai vechi cu Bruce Willis, Surrogates (2009), oferă imaginea unui univers distopic dintr-un viitor nu prea îndepărtat, anul 2025, în care oamenii își petrec timpul în confortul casei personale, iar viața lor socială e delegată unor androizi, niște roboți controlați de la distanță de către operatorii umani care îi dețin.

Este o lume în care ființele umane sînt conectate prin intermediul unor fire la o viață artificială, prin intermediul unor roboți care nici măcar nu sînt copiile lor fidele, ci versiuni mult mai arătoase, mai suple, mai tinere și mai vesele ale lor, ele, fiind în realitate, contrariul (îmbătrînite, apatice, supraponderale, ieșite din uzul vieții reale). Conversațiile le poartă roboții în numele lor. Tot ei merg la muncă. Tot ei participă la distracții în cluburi și fac sex. Dacă aceștia pățesc un accident, pentru ființa umană, invazia supărătoare și tracasantă a realității din jur stăruie doar pînă în momentul în care se achiziționează un nou robot și e cuplat înapoi.

Bruce Willis – personajul lui – e admonestat de soție întrucît preferă să-și păstreze carcasa propriului corp în exercitarea atribuțiilor sociale, spre deosebire de ea, care nu mai părăsise propria cameră de ceva vreme. Acesta e fundalul pe care se dezvoltă scenariul unui film ce ar fi putut, altminteri, fi mult mai bun.

Nu are cum să nu îți dea fiori posibilitatea evoluției speciei umane într-o asemenea direcție. Nici nu cred că sîntem foarte departe, chiar dacă, în viitorul apropiat, doar într-un sens metaforic. Cunosc destule persoane care, dacă ar fi private de accesul la Internet, ar contracta aceeași senzație de disconfort pe care o resimțeau indivizii din Surrogates cînd li se defecta androidul care-i întrupa în viața socială. Dependența de mediul online e deja cronică în rîndul multora dintre noi.

Această dependență se află – nu e mare secret științific aici – în relație directă de cauzalitate cu insatisfacția resimțită la nivelul vieții private, cu sentimentul de inadecvare pe care îl oferă mediul în care se desfășoară existența. Cînd alienarea față de mediul înconjurător e profundă, evadarea în mediul online e un narcotic cum nu se poate mai potrivit.

Internetul devine, astfel, un univers unde, asemenea filmului Surrogates, îți poți desemna un eu virtual – în care ești tot tu, dar altoit pe o structură artificială – care să te degreveze de multe din responsabilitățile ce revin eului real. Putem ușor să ne edificăm urmărind civismul online. Atîţia citoyens drapaţi în faldurile generoase ale moralităţii comunitare, atîţia luptători eroici pentru cauze mărețe, atîția justițiari nemiloși cu cei care încalcă principiile democrației rar a cunoscut România de cînd locuitorii ei paşnici şi, cum să zic eu, extrem de cuminţi de felul lor, au fost blagosloviţi cu Facebook!

Internetul augmentează imaginea și personalitatea propriei persoane. Mai mult, el absolvă eul de nenumărate lipsuri și îl împodobește cu o mie una calități (îi dă iluzia că e generos, curajos, empatic, solidar, sexy, implicat în problemele majore ale societății, pentru care suferă de mama focului cu like-uri, share-uri & partikip). Centrul de greutate al preocupărilor individului se deplasează cu asupra de măsură dinspre a fi către a părea. Nimic nou sub soare, însă platformele online conferă acestei construcții photoshopate a eului o nouă dimensiune, în baza faptului că, dacă înainte trebuia cît de cît să probezi aceste aparențe cu prezența fizică, acum ești, în mare parte, absolvit de corvoada în cauză.

Intenția de a face ceva, de a-ți asuma orice devine echivalentă, în planul conștiinței individuale, cu punerea ei în practică, se suprapune peste aceasta și se confundă cu aceasta. Asta este o față a problemei. Cealaltă o constituie alternativa.

Se prezintă mereu studii despre impactul negativ pe care accesul la tehnologia ultramodernă îl poate avea asupra relațiilor interumane. Studiile sînt numeroase. Rezultatele, zdrobitoare.

Totuși, care e alternativa? Pentru că soluțiile oferite își merită doar parțial numele. Plimbările în aer liber, întîlnirile cu prietenii, sportul, călătoriile sînt, neîndoielnic, mult mai benefice pentru sănătatea spirituală și fizică a individului, dar, dacă sîntem atenți, observăm că, inclusiv în timpul concediilor, al întîlnirii cu prietenii, al plimbării prin parc sau al deconectării din mall, Internetul (via Facebook și Instagram) e nelipsit de la acest gen de activități. Inclusiv la concerte, la filme și la piese de teatru, jumătate din cei prezenți în săli își verifică măcar o dată telefonul (și rareori o fac pentru a vedea dacă au fost sunați). Ruptura de mediul online nu e niciodată completă, s-ar putea adăuga că, pentru mulți, aceste tentative de extracție individuală în lumea reală sînt, prin natura lor, temporare și subordonate principalei îndeletniciri de fiecare zi, scufundarea în oceanul internaut. Cîteodată, îi bănuiești că socializează și pleacă în diverse locuri doar ca să aibă un pretext să posteze despre ei pe Facebook, ei neavînd nici un chef să iasă din casă.

Totuși, de ce fac asta?

Un posibil răspuns pe care l-am găsit e acela că online-ul e un univers încețoșat, în care falsitatea vieții exterioare își poate stabili lejer un domiciliu legitim, ceea ce atenuează insatisfacția pe care individul o captează în sine ca urmare a derulării rutinei personale. Pe alt palier, am depistat, ici-colo, un sentiment de singurătate pe care nu îl pot anula nici prietenii, nici natura, nici călătoriile, dar care poate dispărea parțial din gîndurile acelora care intră pe Internet în căutare… de uitare de sine.

Mă uit la persoanele tinere și remarc cum din ce în ce mai des îşi expun parcele de trăiri proprii pe platoul acestei perpetue expoziții mondiale a frînturilor de viață particulară. Pe unele le „citești” doar aruncîndu-ți o privire pe trei postări și două fotografii. Și nu doar pe ele, și pe cele mai în vîrstă.

Au mii de „prieteni”. Nu lasă să le scape cea mai mică ocazie să spună ce fac, unde sînt, ce mănîncă. Cu fotografii clare, să se convingă și „prietenii” că nu blufează. Totul e pe Internet. La vedere.

Își fac diverse conturi la început fiindcă e fun, dar apoi se transformă într-un mod de existență. Like-ul capătă o pondere in ce în ce mai mare și devine pentru prestigiul personal ce e bitcoin-ul pentru portofoliul financiar, chiar dacă are un caracter speculativ și o valoare fluctuantă.

Printr-un paradox demn de remarcat, dependența de online, în loc a întregi individul, îi scindează personalitatea. Îl rupe în două. Nu chiar în dr. Jekyll și Mr. Hyde, dar Mr. Hyde se simte mult în elementul lui în lumea virtuală cu cît senzația de incongruență cu lumea în care trăiește dr. Jekyll e mai adîncă. Problema spinoasă, ca să judecăm la rece, e că nici dr. Jekyll nu are o ofertă tentantă ca să petreacă mult timp în realitate. Căci atunci cînd aceasta există, prezența în online se reduce semnificativ și Mr. Hyde se estompează.

Unde ne îndreptăm, nu am habar, deși trendul pare bine bătătorit pentru următorii ani.

Pentru mine, demodat fiind, Internetul seamănă cu merele din supermarket: sînt mai mari, mai frumoase, mai strălucitoare și au un gust mai insipid decît o bucată de carton. Ca și cum aș mînca un măr-surogat.

Viața reală, în schimb, aduce cu merele din grădina lu’ mamaie: trebuie să mă urc în copac să le culeg, sînt mai mici, mai viermănoase, se strică mai rapid, dar cînd gust unul, simt parfumul și savoarea merelor din vremea copilăriei.

De poftă, recunosc, mă mai păcălesc cîteodată și cumpăr mere și din supermarket. Dar numai pentru a realiza, încă o dată, că abia aștept, de fapt, să dau like, share și partikip la culesul merelor din grădina lu’ mamaie. Acum, na, ce preferă fiecare!

Foto: flickr