Mihók Tamás, cuticular, Casa de Editură Max Blecher, 2017.

Poezia lui Mihók Tamás din cuticular promite mai mult decît oferă. Prea discursivă, prea prozastică, nu reușește să pună în mișcare acea lume subterană a textului capabilă în principiu să inducă unele revelații. Pășim alături de poet prin degringolada sa și ne alegem doar cu promisiunea unui catharsis, posibil rod al unor angoase expuse prea la vedere. Nu toată agitația lăuntrică naște poezie. E nevoie de un anumit frison care să-l facă pe cititor să simtă realitatea textului, fără ca autorul să numească stările pe care le traversează. Această judecată de valoare nu este valabilă pentru întreg volumul. Există și părți foarte bune pe care le voi evidenția. Dar unele stîngăcii dăunează întregului.

Din start, „cuticulum vitae”, textul de deschidere al cărții, mi se pare că se bazează pe o găselniță prea străvezie. Anunță un mod de a fi al cărții și induce o anumită grilă de lectură: „în fața ecranului: / oare mai pot zvîcni / de unul singur / mii de halouri în ochii / muribundului: umoarea / apoasă dă pe-afară / tot ce-a fost aici / am scormonit cu / degetele teșite / acoperite cu cheaguri / acoperite cu saliva / & tot ce-am ignorat / am completat / mai tîrziu / cu intuiție”.

Jocurile intuiției scot la iveală spații psihice voit nebuloase, în ciuda unei curgeri a poemelor fără prea multe ruperi de ritm. Încrîncenarea psihică pusă în scenă nu îmi pare autentică, în ciuda a numeroase versuri bune pe care poetul se sprijină în demersul său: „am visat că treceam / un pod & partea celaltă era / un pod mai mic & tot așa / mă micșoram iar viteza informației / era cît pe ce să depășească / viteza de percepție” („fractal”).

Cele patru cicluri ale cărții, „din unghii se-nfruptă natalia”, „you grow me like an evergreen”, „natalia take two” și „cuticular” par să decurgă dintr-o stare de necesitate carnală și, în același timp, contemplativă, dar fără să existe o substanță de contrast între acete două ipostaze extreme ale percepției.

Al. Cistelecan apreciază în textul său de pe coperta patru că „pentru Mihók poezia e un vomitoire, un catharsis al angoaselor. De regulă concentrația poetică e obținută prin notații de imediate brute, dar cînd notațiile intră în febră imaginativă poemele trag la malul unui expresionism cu spasme”. Cu excepția „febrei imaginative” de care poetul se face totuși vinovat, nu văd altă considerație validă în textul criticului amintit.

Cea mai reușită secțiune a cărții îmi pare a fi cea intitulată chiar cuticular. Mai multe plonjări în lumea copilăriei proprii transformă spațiul auster într-unul intimist: „maturizarea mea nici măcar nu / s-a petrecut în țară, cum nu-s sigur / dacă, în fond, a existat un moment / pentru așa ceva: în copilărie eram / atît de răsfățat că vica, bunica din partea / lui tata, îmi curăța merele de semințe” („tanya”). Cuticular, înțeles ca membrană cețoasă, servind drept înveliș superficial al unui eu ce-și caută povestea proprie printr-o serie de mici istorii ale interiorității de fiecare zi; cuticular, o mască ce nu permite să transpară decît o liniște aparentă. Totul se concentrează într-un spațiu psihic imaginativ și în expansiune. Jocurile minții se dovedesc uneori riscante, pentru că ele pot produce leziuni ale măștii, ale stratului protector. Atunci își fac apariția reziduurile: „nu-nțelegeam nici eu degeaba / zbierai din baie cu gura spumegînd / a pastă de dinți incestu lui lot / e incestu lui lot bagă de seamă / și coboară te claxonează ăsta / de jma de oră întreabă-mă mîine / poate-mi vine ceva și degeaba / mă alintai cu versete în parcul / muncitoresc […] / strașnic ne iubeam / printre hoiturile demonilor noștri” („reziduuri”).

Toate călătoriile prinse în această carte mărturisesc o fugă de propriul adevăr. Dar adevărul fiind într-o construcție haotică nu se lasă deslușit decît tot la nivel cuticular. Aici intervine o stare de frică: frica de a nu putea numi o frică proprie, teama de a nu-și putea fixa identitatea. În raport cu ce? În comparație cu cine? Două strofe foarte bune contrabalansează mai multe stîngăcii ale cărții: „doamne, încep să mă tem, așa cum, / de altfel, mă tem de fricile tuturor ființelor / create de tine; nu-mi amintesc să fi avut / vreo altă frică, una proprie, doamne, / una fabricată de mine și pentru mine, / așa cum l-ai fabricat tu pe fiul tău, / să cunoști prin el frica și tot prin el/ să amuțești” („am ieșit din biserica neo”). Iată un moment de tensiune poetică autentică foarte bine controlată. De aici ar fi putut începe de fapt totul.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Cum citesc bărbații cărțile femeilor(coord. împreună cu Lia Faur), Editura Polirom, 2017.