Observ tot mai des că, în spaţiul nostru public, cuvinte şi noţiuni importante pentru o democraţie sînt folosite cu o mare lejeritate. Cetăţeni şi demnitari, persoane publice cu notorietate sau iluştri anonimi care scriu pe site-uri ascunşi după un nickname vorbesc despre lovitură de stat, dictatură, democraţie ori vot ca şi cum ar ronţăi seminţe de dovleac.

Dacă ies în stradă nişte oameni să spună/strige ce cred şi ce gîndesc, e „lovitură de stat”. Un ins ajuns naiba ştie cum vicepreşedinte de partid zice despre oamenii din piaţă că sînt „nazişti” şi le vrea moartea. Un alt ins scrie într-un ziar judeţean că în piaţă au ieşit „cretinii de corporatişti” şi invită la contramanifestaţii, încîntat că a găsit şi un slogan potrivit: „A ieşit poporul şi v-a dat omorul!” (Trec peste detaliul că un ziar, fie şi judeţean, n-ar trebui, într-o lume civilizată, să publice aşa ceva.) Ce să înţelegem de-aici? Că binele comun e atunci cînd „poporul le dă omorul” altora, care „nu sînt poporul”? Cine decide cine/ce este poporul? Ce mai e, de fapt, poporul? Vreun trib care se luptă pentru un loc de parcare în spatele blocului?

Reprezentanţii majorităţii parlamentare spun că cine e împotriva guvernului „nu respectă votul popular” şi se comportă „nedemocratic”. Ba chiar că manifestanţii din piaţă ar reprezenta o „mineriadă”. Şi că nu e constituţional să faci manifestaţii împotriva guvernului. (Dar – mă întreb – împotriva cui? A opoziţiei? Nu că n-ar merita şi ea aşa ceva, că doarme-n papuci...) Aud sau citesc destul de des: „Lăsaţi guvernul să lucreze, că a fost votat de popor, are majoritatea. Iar în democraţie – nu-i aşa? – majoritatea e sfîntă, ea decide”. Ceea ce, în principiu, e corect. Dar asta nu înseamnă că majoritatea face ce are chef, iar cetăţenii stau şi înghit. Şi democraţia înseamnă mai mult decît ieşitul la vot din patru-n patru ani, iar între alegeri – linişte mormîntală, ca să nu deranjăm guvernul care lucrează. Mă tem însă că mulţi politicieni şi cetăţeni români doar atît au înţeles despre democraţie: poporul e convocat să aleagă, după care să stea în banca lui patru ani.

Despre suspendarea preşedintelui se vorbeşte lejer, ca şi cum preşedinţii s-ar găsi de cumpărat la supermarket – dacă nu-ţi convine, în şapte zile poţi să restitui marfa fără explicaţii. Sau poţi să faci reclamaţie la Protecţia Consumatorului. Căci preşedinţii sînt, în România, un fel de consumabile – precum cartuşul de toner de la imprimantă: cînd se usucă cerneala în el, îl schimbi. În acest caz, nu mai funcţionează chestia cu „respectul faţă de votul popular”? N-o fi bun de preşedinte, dar a fost votat de popor. Şi Franţa are un preşedinte slab, dar acolo nu se vorbeşte săptămînal despre suspendarea lui.

Din partea cealaltă, să etichetezi, în ansamblu, PSD ca un „partid al corupţilor”, să vezi la tot pasul semne că „se instaurează dictatura”, să arunci cu adjectivul „penali” în toate direcţiile nu e un mod de a lămuri ceva şi nu arată nişte reflexe democratice bine dezvoltate.

Joaca asta cu vorbele e riscantă. Să aduci vorba toată ziua bună ziua de o chestiune gravă (cum ar fi suspendarea preşedintelui), să baţi apa-n piuă despre lovituri de stat şi acţiuni neconstituţionale de cîte ori nu găseşti altceva de spus, să arunci în dreapta şi în stînga cu categorisiri şi etichetări fără nici o bază, stabilind că o parte a cetăţenilor reprezintă poporul, iar altă parte e formată din „duşmani ai poporului”, că „noi şi-ai noştri” sîntem buni, iar „ei şi-ai lor” sînt răi – toate astea sînt jocuri inconştiente.

Le-am mai trăit, la începutul anilor ’90, cînd s-a produs o divizare a societăţii din care n-am reuşit să ieşim. Ba chiar ne afundăm şi mai tare, căci cuvintele generează acţiuni. Cuvintele schimbă felul oamenilor de a gîndi şi de a acţiona, produc atitudini şi comportamente. Iar cînd este vorba despre asemenea noţiuni importante – democraţie, Constituţie, lovitură de stat, justiţie şi altele – ori despre cele mai înalte funcţii publice, poate că s-ar cuveni să le tratăm cu oarecare respect şi să le pronunţăm doar cînd chiar avem ceva de spus. Mă tem însă că respectul a fost tocit de permanenta hîrjoană verbală din societatea noastră. Iar cuvintele mari şi importante s-au golit de sens. După ce se vor uza de tot, n-o să mai înţeleagă nimeni nimic din ele. Şi-atunci n-o să ne mai înţelegem deloc unii cu alţii. Or, de asta au profitat întotdeauna duşmanii democraţiei.

Articol apărut pe Blogurile Adevărul