Cineva îmi spune despre un deţinut politic din Rusia că a murit. Nu auzisem, fac ochii mari, încep să caut, dar nu găsesc nimic convingător. Îi spun colegului, care îmi răspunde senin şi edificat: „A, deci a fost fake news!” Subtilitatea de care nu m-am prins pe loc era probabil că la mijloc se afla Rusia, deci e clar că „a fost fake news intenţionat”.

Pentru unii, viaţa s-a simplificat în mod miraculos. Dacă au fost înşelaţi, responsabilitatea că au răspîndit şi ei minciuna nu le mai aparţine. E din cauza fake news-ului care mişună ca bacteriile, nevăzut, dar omniprezent, şi pe care îl dai mai departe fără să ştii, doar strîngîndu-i mîna cunoscutului întîlnit pe stradă.

Am fost tentat o vreme să risc să par radical, şi să afirm că fake news nu există. Există doar ştiri verificate, ca la carte, cu surse citate, atribuiri, ghilimele şi tot tacîmul, şi informaţii neconfirmate, care se aruncă la gunoi. O ştire ori este, ori nu este, nu există ştiri false. Am înţeles apoi de la oameni care au studiat mai îndeaproape fenomenul că totuşi există un reţetar complet al fake news-ului. Sînt ştiri construite la propriu, care inventează surse şi citate pentru a da o aparenţă de realitate informaţiei. Cam ce face în mic şi ironic timesnewroman.ro. Sau ce face în mare un stat totalitar, care nu îţi permite să verifici sursa, ea rămîne îngropată undeva unde nu ai acces.

Însă lăsînd la o parte acest înţeles major al fake news, şi anume propaganda şi dezinformarea care ne duc de nas orice am face (cam cum spun teoriile conspiraţioniste despre cei ce conduc lumea din umbră) nu înţeleg de ce nu ne facem curat în propria ogradă şi preferăm să dăm vina pe fake news pentru ceea ce de fapt este comoditate şi nepricepere în meserie. De ce numim fake news toate „știrile” care de fapt sînt prost făcute, prost gîndite sau cu spin, adică au tenta personală pentru că știu eu că așa-i corect, sau dă mai bine la public sau la șef.

De exemplu, zilele acestea am văzut ştirea că ultimul membru al unui trib „necontactat vreodată de alţi oameni” a fost filmat în Amazonia. Circulă şi un video, cu un om filmat din spate, de departe, tăind parcă un copac. Problema este că folosea un topor ca de Hornbach, şi cu toată filmarea tremurată, se vedea clar acest lucru. Cum de ultimul om din tribul necontactat vreodată de civilizaţie are un topor de oţel – asta nu s-au mai întrebat redacţiile care au dat „ştirea” într-o veselie. Sau fake news-ul inofensiv politic, drăguț, care aduce click-uri şi audienţă e scutit de întrebări şi verificări?

Sînt două filtre care au slăbit în jurnalismul de azi. Redacţiile nu verifică întotdeauna informaţiile, sau, culmea, au ajuns să le verifice numai dacă „miros” ele că au de-a face cu un fake news. E profund greşit, de fapt ar trebui ca toate informaţiile să fie verificate, nici o informaţie nu e credibilă în sine, chiar dacă e spusă de o autoritate sau de o somitate. După cum, tot așa, nici o informație nu e falsă dacă e spusă de politicienii care nu ne plac. În al doilea rînd, jurnalismul de redacţie însuşi a fost depreciat. „Ce nevoie mai am să iau un ziar, cînd mă pot informa singur de pe net?” – este atitudinea exemplară în acest sens. Da, dar „netul” nu face munca de curator al informaţiei pe care o face jurnalistul. Şi apoi „userul” se mai şi miră că a fost păcălit de fake news. „Am citit pe Internet” e echivalentul expresiei de altădată „am auzit la radio”, sau al celei şi mai vechi, „am citit eu la gazetă”. Cînd de fapt veridicitatea nu are nici o legătură cu difuzarea.

Multă vreme am crezut că rezolvarea problemei de credibilitate a jurnalismului românesc, vizibilă oricum am trage peste ea plapuma fake news-ului, nu începe de la jurnalişti, ci de la public. El trebuie învăţat să „citească” o ştire, să vadă dacă jurnalistul citează sursa şi pune ghilimelele cuvenite. Ca la vot: dacă ziaristul respectiv nu face aşa, să nu îl mai cumpere a doua oară. Cînd publicul va proceda astfel, şi jurnalismul va evolua – credeam eu în urmă cu cîtva timp. Azi însă, mai iau un aspect în considerare. Cred că publicul autohton are un mod aparte de a se informa. A devenit imun la minciuna jurnalistică şi pentru el nu e o prioritate ca jurnalistul să nu mai producă venin. Şi este parțial şi explicabil. După ce a înghiţit ani la rînd gogomănii de presă comunistă, bineînţeles că nu îl mai deranjează fake news-ul de azi. Şi nu îl mai deranjează pentru că nu aşa ceva îl intoxică. Publicul nostru poate fi mai subtil decît îl credem. A schimbat un fake news cu altul, dar măcar la cel de azi are de unde alege fake news-ul care-i place. Și pare-se că îi convine așa.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: flickr