Este critic de teatru, curator și expert în artele spectacolului, editoarea revistei Scena.ro. Doctor în teatru al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică, Cristina Modreanu este autoarea a cinci cărți despre teatrul românesc și a numeroase articole în reviste de cultură din România și din străinătate, printre care Theater der Zeit, Alternatives Théîtrales, Performance Arts Journal, New Theatre Quarterly, Hystrio. A susținut conferințe pe teme teatrale la Valladolid (2004), Berlin (2006), Stockholm (2007), Universitatea din Tel Aviv (2011), Universitatea din Plymouth, Marea Britanie (2011), Universitatea California din San Diego, Statele Unite ale Americii (2012) și a predat cursuri de teatru contemporan la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, Universitatea din București (2012–2016).Cristina Modreanu este Fulbright Alumna și a fost Visiting Scholar al New York University, Tisch School of the Arts, Departamentul Performance Studies (2011–2012). Urmare a cercetării ei asupra teatrului american, a publicat în 2014 la editura Humanitas cartea Utopii performative. Artiști radicali ai scenei americane în secolul 21.

În anul 2016 a publicat la Editura Curtea Veche cartea Fluturele Gladiator. Cristina Modreanu a fost curatorul celor mai importante festivaluri de teatru din România, printre care și a Festivalului Național de Teatru. Din 2014, este curatorul Platformei Internaționale de Teatru București.

 

Ce a condus, în urmă cu patru ani, la înființarea Platformei Internaționale de Teatru București? Ce resorturi conceptuale și performative are această manifestare?

Cred că sînt prea multe festivaluri tip vitrine la noi, care cresc an de an și sînt prezentate mai ales cu argumente „numerice”: avem un număr de X spectacole în Y locații pe parcursul a cel puțin zece zile, dacă nu două sau trei săptămîni. Nu tot ce e mare e și bun, de aceea Platforma are o durată de numai patru zile în care concentrăm spectacole grupate în jurul unei teme foarte actuale și urmate de discuții cu publicul și dezbateri pe tema festivalului, plus alte evenimente conexe.  După cea de a doua ediție a Platformei, Renate Klett – un critic de teatru foarte cunoscut, care a ajutat la crearea imaginii internaționale a lui Silviu Purcărete – ne-a făcut cel mai mare compliment, scriind în prestigioasa revistă germană Theater der Zeit: „A fost un festival bun datorită conceptului inteligent și tuturor dezbaterilor și întîlnirilor pe care le-a făcut posibile. Acest lucru devine și mai limpede dacă compari acest puști isteț cu monștrii fără creier precum unele dintre marile festivaluri”. Era o confirmare a ceea ce simțisem că ia o direcție greșită în marile festivaluri, păcat că puțină lume la noi citește revistele de specialitate din afară, cu atît mai puțin pe cele de limba germană.

Ce ne puteţi spune despre temele edițiilor anterioare? Cum au fost ele alese?

Mă uit pur și simplu la ce se întîmplă în jurul nostru, vreau să știu în ce lume trăiesc și vreau să discut și cu alții despre asta, mai ales dacă o putem face și prin teatru. Prima ediție, pe care am organizat-o în 2014, avînd încă foarte puternică în minte experiența ca Visiting Scholar la New York University și a spectacolelor văzute la New York, un oraș foarte feminist, a avut tema „Viitorul este feminin” și a inclus numai spectacole scrise, regizate și jucate de femei, fiind o afirmare a capacității creative a acestora în teatru. A urmat apoi, în 2015,  „Familia contemporană” cu puțin mai devreme ca tema să explodeze din plin în societatea românească unde discutăm astăzi despre o aberantă încercare de schimbare a Constituției pentru a sfida realitatea, care ne arată că familia contemporană are mult mai multe fețe decît cea clasică. A treia ediție, cea din 2016, a avut tema „Migrație/Celălalt”, într-un moment în care opinia publică mondială era zguduită de impactul unui masiv nou val de migrație, care continuă să pună problem vechiului continent și nu numai lui.

Anul acesta tema Platformei este „Europa?” – de ce o interogație?

Anul acesta, la cea de a 4-a ediție, chestionăm conceptul de „Europa?”, aflat sub atac pe fondul noilor dinamici mondiale declanșate de multiplicarea zonelor de conflict și de creșterea, ca efect, a impactului mișcărilor de dreapta. Discutăm despre validitatea acestui concept, despre „visul European” al celor care migrează din motive economice, despre condiția celor care sînt încă ținuți la porțile Europei, dar și despre valori europene prin comparație cu alte culturi. Nu în ultimul rînd, ne întrebăm, într-o dezbatere profesională, „Cît de european e teatrul românesc de azi?” și așteptăm răspunsul unor promotori ai teatrului românesc peste granițe și al unor artiști care sfidează granițele lucrînd și în România și în alte țări europene.

Cum au fost selectate spectacolele din Platformă anul acesta, care sînt ele și ce ne transmit despre condiția noastră de spectatori sau actanți europeni? (în cazul în care putem spera să ne definim așa).

Spectacolele ating tema principală și subteme arzătoare ale acesteia: Căpcăuni, scris de Yan Verburgh și regizat de Eugen Jebeleanu atacă frontal o realitate pe care evităm să o discutăm, și anume homofobia, prezentînd atît voci ale victimelor și ale familiilor acestora, cît și ale agresorilor și încercînd să expună, de fapt, povești de viață pe care le ignorăm și care sînt la fel pe toate continentele și nu mai puțin dureroase în țările europene, în ciuda a ceea ce s-ar putea crede. Spectacolul a avut premiera la Paris în septembrie și va fi prezentat în premieră în deschiderea Platformei, cu sprijinul Institutului Francez. Exit, primul spectacol creat în România de regizorul maghiar Arpad Schilling, premiat cu Premiul Noi Realități Teatrale de către Uniunea Teatrelor Europene și declarat la final de septembrie „dușman al poporului” de guvernul maghiar, fiind inclus pe o listă scurtă de „persoane periculoase” pentru siguranța statului doar pentru că încă își permite să spună adevărul, va fi prezentat în a doua zi de festival, cu sprijinul Teatrului Maghiar „Csiki Gergely” din Timișoara, care a co-produs spectacolul împreună cu Teatrul de Stat din Arad și cu Teatrul din Sombor, Serbia. Alte două producții, ROVEGAN și Bun de Export sînt semnate de regizoarea Catinca Drăgănescu și fac parte dintr-o trilogie despre migrație creată de aceasta, avînd în vedere multiplele fațete ale acestui fenomen de care și România e atinsă, asemeni multor alte țări europene. Bun de export, produs de POINT Art Hub și Go West, va avea premiera în Platformă și marchează debutul în teatru al lui Alex Tocilescu, fiul cunoscutului regizor de teatru Alexandru Tocilescu, cunoscut pînă acum mai ales ca scriitor, dar care are un talent clar în scrisul pentru scenă și intuiția conflictului, atît de necesar în teatru.

Ce transmite fiecare dintre ele ar fi păcat să spun eu aici, mult mai interesant ar fi să afle cititorii dvs. în urma experienței directe trăite la teatru, cu care nu se poate compara nimic altceva.

Ce alte evenimente în afară de spectacole sînt integrate Platformei și care e rolul lor?

Pe lîngă discuțiile cu echipele artistice, la care noi ținem foarte mult pentru că explică procesul de lucru și lasă loc unor clarificări pe care e impresionant cîți oameni le doresc, mai ales cînd e vorba despre asemenea spectacole, care ating nervi sensibili, vom avea proiecția în premieră a unui film experimental semnat de regizorul american de teatru Richard Foreman și în care apar actori și non-actori români, o prezentare a Biroului Europa Creativă și dezbaterea „Cît de european e teatrul românesc de azi?”.

Și mai avem anul acesta un eveniment la care eu țin foarte mult și pentru care am mari emoții, fiind o premieră absolută. În seara zilei de 14 octombrie avem evenimentul de lansare al proiectului România 100. Povești adevărate spuse pe viu, produs de ARPAS și co-finanțat de ARCUB-centrul cultural al municipiului București, în cadrul programului București participativ. În urma unui proces de casting care a început încă din luna august, condus de directoarea de casting Florentina Bratfanof, căutăm oameni obișnuiți din toate categoriile sociale, de orice sex și vîrstă care să spună live o poveste care le-a schimbat viața. Pare simplu dar nu este, e nevoie de o puternică motivație interioară, de dorința de a împărtăși cu semenii tăi o întîmplare foarte personală, dar relevantă și pentru alții și de capacitatea de a face asta în fața unui public, într-un spectacol, pe o scenă. Cele mai interesante povești vor fi arhivate radio și transformate într-o emisiune de către o echipă a radioului public, grație parteneriatului cu Teatrul Național Radiofonic, dar și video pe arhiva online a proiectului. Am gîndit acest proiect ca pe o modalitate de a marca aniversarea a 100 de ani de existență a acestei țări și altfel decît prin reconfirmarea istoriei oficiale pe bază de noi dezveliri de monumente. Această microistorie a oamenilor obișnuiți este partea care lipsește întotdeauna în momentele festive compromise adesea la noi prin festivism.


Foto: Ogres, credit Geoffrey Fages

Cum vedeţi contribuția Platformei la dezvoltarea unor noi publicuri și în ce măsură dialogul cu spectatorii influențează problematica produselor artistice pe care le consideri necesare în spațiul artistic românesc?

Cred că publicul e mult mai inteligent decît vor unii să creadă atunci cînd invocă fără sens dorința acestuia ca să justifice alegeri inepte de repertoriu. Nici după ce faci sondaje – care la noi sînt foarte puține și prost făcute în materie de teatru pentru că nu există expertiză – nu știi cu adevărat ce vrea publicul, fiindcă punctele de referință sînt cele existente deja în oferta curentă, cum să știe un spectator că i-ar plăcea să vadă un tip de spectacol despre a cărui existență nu a aflat încă? Cea mai bună metodă este expunerea oamenilor la noi tipuri de spectacol, cu condiția ca acestea să fie creații autentice, iar atunci oamenii vor simți că sînt născute din dorința reală a creatorilor de a aborda o anume tematică de care sînt cu realmente interesați sau de a experimenta noi mijloace de expresie și se vor lăsa angajați în experiența respectivă. E o relație „bilaterală”  bazată pe încredere, creatorii au nevoie de reacțiile autentice ale publicului, iar spectatorii au nevoie să fie implicați, să știe că autorii unui spectacol i-au avut în vedere sau se bazează pe reacțiile lor. După părerea mea, cu cît mai multă încredere acorzi publicului, cu atît el va crește, va fi mai deschis și îți va răspunde cu reacții care sînt foarte utile în construcția viitoarelor spectacole. E o educație reciprocă. Dacă în schimb îl infantilizezi, cobori numitorul comun cît mai jos ca să fii sigur că nimeni nu-și pune vreo întrebare despre ce vede, atunci construiești un public inert, blazat, care vine la teatru pe pilot automat și din snobism, și cu siguranță pierzi categorii importante de spectatori care vor considera că își pierd timpul. E o idee complet depășită aceea că ”publicul vrea comedii”, ea vine din autoiluzionarea acelor directori de teatru care nu știu cum altfel să interacționeze cu publicul potențial, ce anume să le ofere ca să-i cointereseze în actul teatral. Nici nu e de mirare, fiindcă autosuficiența și faptul că nu funcționezi de fapt într-o lume reală, din moment ce indiferent ce spectacole ai produce oricum primești subvenția de la stat, îți modifică radical percepția.

Cum aţi analiza teatrul românesc în ansamblul lui? Unde ne situăm în acest moment prin comparație cu alte spații (în special cu cele din spațiul european)?

Cum spuneam și mai devreme, o mare parte din teatrul românesc trăiește în paralel cu lumea contemporană. Gradul de interacțiune cu scena europeană și mondială este foarte redus și se manifestă doar prin intermediul circulației punctuale a unui număr minuscul de artiști români invitați să lucreze în afara țării sau să-și prezinte spectacolele în festivaluri cu adevărat de prestigiu. În ciuda investiției destul de serioase a statului în teatru, teatrele de stat, cu cîteva mici excepții – cum ar fi Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu – circulă foarte puțin în afară și atunci în locuri care nu contează. Cînd un teatru național trimite comunicate flamboiante lăudîndu-se cu „triumful” de la ceva numit NTNG Forest Festival din Grecia ca fiind unul dintre cele mai importante din istoria sa recentă, oricine știe ceva despre scena internațională își dă seama unde ne aflăm. Sînt multe mari festivaluri din lume unde teatrul românesc n-a mai ajuns din anii 90 cînd era descoperit Silviu Purcărete, la Avignon am revenit abia acum trei ani grație spectacolelor Gianinei Cărbunariu după 18 ani de la ultima prezență, tot a lui Purcărete. Din păcate, adevărul despre care nu ne place să vorbim este că teatrul românesc a rămas cu mult în urma filmului, despre care se poate spune într-adevăr că este o prezență europeană.

Cine finanțează Platforma Internațională de Teatru București?

Platforma e un proiect independent, produs de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului (ARPAS), deci pentru fiecare ediție facem multiple aplicații și ne bazăm foarte mult pe parteneri externi, prin institutele culturale. Anul acesta bugetul vine de la AFCN, Institutul Francez, ARCUB-centrul cultural al municipiului București, prin proiectul București participativ, UNITER și de la partenerii noștri, Teatrul Maghiar ”Ciski Gergely” din Timișoara și radioul public, prin Teatrul Național Radiofonic. Biletele pentru spectacolele din Platformă se găsesc pe Eventbook.ro.

Care e cel mai important obiectiv pe care v-l doriţi atins prin manifestarea Platformei Internațională de Teatru București?

Apropierea de public, recîștigarea pentru teatru a acelor spectatori curioși, deschiși, dezamăgiți de actuala ofertă din majoritatea teatrelor de stat. Aș vrea să le retrezim interesul prin spectacole care sînt despre ei sau despre ceea ce văd în jur, prin dialog real, în care să se simtă ascultați, să-i contaminăm de intensitatea unui tip de teatru care, din punctul meu de vedere, e singurul care merită urmărit. Chiar dacă simbolul teatrului e o mască, eu cred că și în teatru a venit momentul renunțării la măști, momentul onestității și al adevărului care, odată rostit, prin emoție și empatie, ne învață ceva mai mult despre noi înșine. 

a consemnat Gina ȘERBĂNESCU

Foto: Cornel Lazia