În cartea sa Tărîmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin (Humanitas, 2012), istoricul american Timothy Snyder face murdara, dar necesara socoteală a crimelor făcute de Stalin şi Hitler. Şi, în contradicţie cu ce se credea în mod curent, măcelarul-şef al Europei secolului XX a ieşit Hitler, cu 11-12 milioane de non-combatanţi omorîţi, faţă de cei 6 pînă la 9 milioane ai lui Stalin. Pînă atunci, opinia comună – bazată mai mult pe presupuneri cu o aparentă logică, cum ar fi că regimul stalinist a durat mai mult decît cel nazist – era că Stalin ucisese milioane şi milioane în Gulag, manifestînd o paletă largă de motivaţii ale sentinţelor: ideologice, etnice, politice, în vreme ce crimele lui Hitler au fost aproape exclusiv rasiale, executate pe o durată concentrată şi îndreptate mai ales împotriva evreilor. Între timp însă, argumentează Snyder, arhivele din estul Europei s-au deschis şi istoricii au putut vedea mai clar dincolo de Cortina de fier şi ce au făcut sovieticii, dar şi ce au făcut naziştii cînd au intrat în URSS. Grosul crimelor a rămas acelaşi, de o parte şi de alta: Holocaustul şi foametea indusă din Ucraina şi Kazahstan. Însă numărul total al celor ce au murit în Gulag s-a dovedit a fi de 2-3 milioane („cu excepţia anilor de război, o largă majoritate de oameni intraţi în Gulag îl părăseau în viaţă”, scrie Snyder), similar cu cel al morţilor din rîndul prizonierilor de război sovietici, lăsaţi deliberat să moară de foame de către nazişti. La aceştia, se adaugă milionul de civili sovietici morţi la blocada Leningradului şi alte 700.000 de execuţii ca „represalii”, făcute de nazişti mai ales în rîndul bieloruşilor şi polonezilor.

Dar în cursa morbidă a criminalilor secolului XX mai este un personaj în general ignorat, pe considerente probabil de proximitate: Mao Zedong. Într-o apariţie recentă din The New York Review of Books, jurnalistul Ian Johnson îi face dreptate în nedorita dispută. Mao a fost unul dintre emulii necondiţionaţi ai lui Stalin, de unde şi marea lui dezamăgire atunci cînd Hruşciov i-a clătinat piedestalul. La dezamăgire s-a adăugat, scrie Johnson, şi ambiţia de a face din China cea mai puternică ţară comunistă, ceea ce s-a materializat în infamul „Mare Salt Înainte”. Moştenirea lăsată atunci e aşa de controversată, încît după moartea lui comuniştii chinezi au admis că infailibilul Mao a făcut şi greşeli, „în 30 la sută din deciziile luate”, însă în restul de 70 la sută a fost corect. Johnson spune că o dărîmare completă a lui Mao nu era şi nu e posibilă; sovieticilor, cu Stalin scos din mausoleu, tot le rămînea Lenin, pe cînd chinezilor nu le rămînea nimeni.

„Marele Salt Înainte” (1958-1962) a fost versiunea chineză a cooperativizării şi industrializării forţate din URSS şi estul comunist al Europei. Reţeta era asemănătoare: pămîntul, animalele şi uneltele erau puse la comun, partidul impunea norme, recolta revenea statului. Contribuţia proprie a chinezilor a constat în faptul că în traiul la comun a intrat şi hrana, ţăranii luînd masa la cantinele de stat. Pentru mărirea productivităţii, soluţia a fost simplă, răsadurile au fost mai dese, plantele mai înghesuite. Dezastrul a venit cînd recolta s-a dovedit mult mai mică decît planul, care oricum era umflat. Ca şi în Ucraina sovietică, spre compensare au fost luate pînă  şi seminţele pentru anul următor. Iar pentru că şi pe partea cealaltă, a industrializării, producţia stagna, ţăranii au fost obligaţi să predea la topit sapele şi furcile, pentru realizarea normei de oţel. Rezultatul a fost că în scurt timp oamenii nu au mai avut nici ce însămînţa, nici cu ce însămînţa, şi în final nici cu ce se hrăni. A izbucnit foametea. Şi tot ca şi în Ucraina, oraşele s-au închis pentru ca țărănimea flămîndă să nu intre în ele. Tentativele se pedepseau cu bătăi crunte, care au îngroşat numărul celor morţi de foame. Estimările celor mai mulţi istorici independenți se plasează în medie la 35 de milioane de victime, aproximativ dublu în comparaţie cu cel al stalinismului şi al Germaniei naziste la un loc. Pe de altă parte, scrie Johnson, a fost cea mai mare foamete din istorie, şi încă una creată de om ci nu de catastrofe naturale sau de efectele războiului sau epidemiilor.

Cine se uită pe datele demografice oficiale din acea perioadă remarcă o scădere a populaţiei dar şi a ratei naşterilor, ceea ce constituie un semn al foametei. Sînt greşeli statistice ale celor ce au prelucrat atunci datele, spun apologeţii lui Mao, printre care şi Sun Jingxian, matematician la Universitatea Shandong. Citat de Johnson, acesta susţine că de fapt foametea din timpul „Marelui Salt Înainte” a dus la moartea a 3,66 de milioane de oameni (oricum, aparent mai mult decît în Holodomor, cînd Snyder estimează că au murit 3,3 milioane de ucraineni). Alţii au invocat seceta şi inundaţiile ca şi cauze ale crizei de alimente, dar la proporţiile Chinei e greu să vorbeşti de secete şi inundaţii naţionale. Ian Johnson îi menţionează şi pe cercetătorii care au alte perspective, considerate mai realiste în pofida faptului că arhivele chinezeşti nu sînt deschise: Judith Banister, care în 1987, folosind datele demografice statistice a propus o estimare de 30 de milioane, linie pe care a mers şi Jasper Becker, un jurnalist care a scris în 1996 o carte remarcabilă despre foametea din China, Hungry Ghosts (în traducere aproximativă Năluci înfometate), alt jurnalist, Yang Jisheng, care în lucrarea Tombstone: The Great Chinese Famine, 1958–1962, Straus and Giroux, (2012, 629 pp.) a estimat la 35 de milioane numărul morţilor şi pe Frank Dikötter de la Universitatea din Hong Kong (Mao's Great Famine: The History of China's Most Devastating Catastrophe, 1958–1962, Walker, 2011, pp. 420), cu 45 de milioane. Mai sînt şi alţi populizatori ai subiectului care fac un salt şi mai înainte, probabil dincolo de ceea ce e rezonabil de luat în seamă, pînă la 77 de milioane (Rudolph Rummel) sau 70 de milioane (Jung Chang).

Şi Snyder, şi Johnson nu omit să menţioneze că sînt conştienţi de cît de cinică poate părea o dispută teoretică despre cine a omorît mai mult şi cu cît. Lucrul cu astfel de numere te poate transforma într-un ciudat de laborator care pare să îşi fi pierdut simţul realităţii. De altfel, cînd a scris Tărîmul morţii..., Snyder a mărturisit că mergea la psiholog. „Discuţia despre numere ne poate toci simţul pentru oribilul fiecărei crime şi pentru irepresibila tragedie a fiecărei morţi. La fel cum cel ce a pierdut pe cineva drag cunoaşte că diferenţa dintre zero şi unu reprezintă o infinitate”, a scris el într-un articol tot din The New York Review of Books. Întîmplător, se ştie că la Treblinka au fost omorîţi fie 780.862 de oameni, fie 780.863 de oameni. Exact diferenţa infinită a lui Snyder. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist Radio România Actualităţi.

Foto: Mao Zedong în vizită în împrejurimile oraşului Guangzhou, în primul an al „Marelui Salt Înainte”. Pictură de Chen Yanning, 1972/ Sigg Collection