Nu am mai trăit niciodată o asemenea senzație de bătut pasul pe loc. Amplă, liniștită, ritmică, imperturbabilă și implacabilă, senzația urcă și coboară egal, ca respirația unui animal fabulos, preistoric, mare cît Palatul Victoria. Și într-adevăr, de acolo vine; de la guvernarea de după alegerile din decembrie 2016, care reușește încontinuu să consume energii fără să producă de fapt nimic.

De exemplu, toată încolăceala cu mărirea salariilor și armonizarea buzunarelor românilor cu mult raportata creștere economică. Ce e ea dacă nu un imens ocol de pe urma căruia maxima satisfacție este de a ne fi întors acolo de unde am plecat? A început hăt, înainte de alegeri, cu profesorii PSD ieșind la tabla TV ca să arate țării cu cît exact o vom duce mai bine dacă vor cîștiga ei. Lumea intra în reverii începînd de pe la prînz, pe la siesta pensionarilor, și o ținea așa pînă noaptea tîrziu – pentru că „nu plecați din fața televizoarelor, peste cîteva momente vă vom spune cu cît se vor majora pensiile”.

Apoi, în tot anul 2017 am asistat la amînarea apocalipsei salariilor. Da, da, am spus bine, a apocalipsei, în sensul că trebuia să apară Mesia salariilor, care însă, în buna tradiție a sectelor mesianice, nu s-a mai arătat deloc. Sau s-a arătat, dar selectiv, doar pentru șefi (citește „bugetari de lux” precum parlamentari sau miniștri) și pentru un segment de credincioși fundamentaliști ai partidului din mărunta administrație locală, mai predispuși din fire să creadă în minuni. În rest, bugetarii cu brutul mărit sînt în stare să uite tot și să accepte realitatea, numai să renunțe PSD-ul să le mai mărească salariile în ritmul acesta falimentar.

A urmat „revoluția fiscală”, ale cărei virtuți încă urmează a fi descoperite. Deocamdată, ea e la a patra auto-revizuire prin ordonanțe de urgență și face mai degrabă figură de prestidigitator novice pentru mărirea salariilor. Porumbelul s-a încăpățînat însă să nu iasă din joben și, oricît a sucit guvernul contribuțiile sociale, ca la alba-neagra, la sfîrșit a obținut fix același rezultat, bine garnisit însă cu o mare buimăceală a contribuabililor. Între timp, între „dublarea salariilor” și „revoluția fiscală”, doi indicatori au început să o ia razna, desigur, nu din vina guvernului, ci pentru că i-au lăsat nervii: inflația și Robor-ul.

Dar cu vînzoleala cu legile justiției? S-a și găsit unde PSD-ul să fie reformist: tocmai la justiție. Și întocmai ca la salarii, au tot modificat brutul, dar mereu dădea același net. Pentru că – și asta PSD-ul trebuia să o știe din legile frecării – la cîtă forță aplici, tot atîta reacție suporți. PSD putea învăța lecția încă din februarie 2017, cînd s-a umplut Piața Victoriei de protestatari de s-a văzut de la Bruxelles. Dar nu, PSD-ul a insistat și a tot insistat, pierzînd încă un an în jurul cozii. Numai că nu era numai coada lui. Tot atîta energie s-a pierdut și de partea cealaltă, a celor ce au ținut în loc avîntul deplasat al guvernanților-deveniți-justițiari. Rezultatul: încă un domeniu fericit dacă scăpa, precum salariile, de privilegiul de a fi reformat de PSD.

Îmi amintesc că alte guverne chiar au avut probleme, nu le-au inventat ca să aibă apoi ce combate. Roman, Stolojan și Văcăroiu s-au luptat cu o inflație astăzi social incomprehensibilă. Ciorbea și Radu Vasile se străduiau direct să evite incapacitatea de plată. Dar chiar și în asemenea condiții, încercau să propună modele de dezvoltare, să facă planuri pe termen mediu. Au privatizat, au adoptat legi pe baza cărora funcționează azi societatea. De pildă, cea privind sistemul de pensii, alt domeniu în care guvernarea inutilă a PSD-ului de azi cochetează să își exercite, prin demolare, talentul reformist. Guvernarea de după alegerile din 2016 nu a propus nici o viziune, nici o strategie ci doar trei prim-miniștri care tot de atunci bat pasul pe loc. PSD e astăzi precum personajul fascinat de felul în care funcționează ceasul, drept pentru care îl desface fără să mai știe să îl pună la loc. Și apoi se miră, suduie, transpiră și învinovățește în stînga și-n dreapta că nu mai merge ca înainte.

De ce am ajuns aici? Explicațiile punctuale nu lipsesc și nu le mai reiau. Dar mai e o cauză. Entuziasmul reconstrucției a secat. El i-a caracterizat pe mulți dintre cei ce au luat decizii imediat după 1989, tineri sau bătrîni, școliți sau doar bine intenționați. Liderii de azi, însă, care și-au pierdut entuziasmul tinereții – dacă l-au avut – în umbra celor de ieri, sînt acum la vîrsta la care nu mai fac decît cel mult planuri de conservare, nu de dezvoltare. Și poate că, pe lîngă vîrstă, nu au nici pregătirea de a face un plan. Sînt deja valul doi, obosit și plat, al generației politice postdecembriste. Nu ei sînt cei ce vor aduce emanciparea; dar ideal ar fi să nu strice prea mult pînă li se va lua locul.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Palatul Victoria – facebook.com/guv.ro.