Greşeli de tipar (I)
Într-un
(Caragiale a scris două) publicat pe 24 decembrie 1899 în „Universul” se face, cum am spune azi,
Subtitlul textului e
, iar în conturul lui Edgar Bostandaki, zis Turturel, poate fi recunoscut Claymoor sau oricare alt demn reprezentant al breslei cronicarilor „de salon”.
„Profesia de cronicar
nu este uşoară, fiindcă trebuie să scrii despre dame, şi damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poţi pretinde că eşti un om galant; insişti cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă”.
În acest cadru şi în societatea „foarte aleasă” din Tîrgul Mare, Edgar Bostandaki, suplinitor la „catedrele de muzică desen, gimnastică, scrimă şi religie de la gimnaziul clasic”, străluceşte. Privirea acestui „perfect gentilom” scanează tot ceea ce trebuie scanat şi selectează ce e de selectat în ordinea mondenă a lucrurilor.
Ritmul său epico-liric este debordant şi pana i se arată mîngîietoare la fiecare articulare imagistică. Turturel este inspirat, ca de fiecare dată, după „un mare bal filantropic” la care s-a petrecut pînă la orele şapte, în dimineaţa următoare. Naratorul e selectiv şi extrage „la întîmplare cîteva rînduri”. Extrăgînd din extragerea anterioară, să vedem cîteva, caracterizante: „Doamna Athenaïs Grégorashko, regina adorabilă a valsului adorat!...”; „…Dopurile pocnesc, pare c-am fi la un atac de tiraliori, care nu sparie deloc pe bravii convivi… Şampania curge-n valuri. Doamna Athenaïs Grégorashko dă semnalul şi aci; ridicând în sus cupa plină de delicii, ca divina Hebe, atinge de buzele răci buzele sale calde, cu acea delicateţă poetică cu care fluturelul atinge caliciul unui miosotis… …Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenaïs Grégorashko, infatigabilă silfidă…”
„Aici o îngrozitoare greşală de tipar...” survine, în cronica lui Edgar Bostandaki şi în momentul unui Caragiale enigmistic şi enigmatic ca de obicei. Nu aflăm care este îngrozitoarea greşală de tipar. Autorul textului literar o va pune sub pecetea tainei, precum progenitura, făcîndu-ne să urmărim numai efectele. Soţul doamnei Athenaïs, domnul subprefect Raoul Grégorashko, va sancţiona eroarea de tipar punînd-o în contul cronicarului monden şi vorbindu-i pe un ton „neobicinuit de aspru”: „– Domnule Turturel! uite-te la mine…Te opresc, magariule, să faci
pi conta doamnei Grégorashko, soţia mè!”.
Cronicarul monden nu înţelege nimic, după cum nu va pricepe lesne palmele „vajnice” cu care îl va onora, peste puţin timp, domnul maior Edmond Buzdrogovici (nemulţumit de absenţa consoartei din cronica tînărului suplinitor). „– Nu mai înţăleg nimică, pi onoarea mè! zice Edgar şi iese şi el”, încheind excepţionalul text caragialian publicat în „Universul” din 24 decembrie 1899. Citatele mele sînt după ediţia de
girată de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu şi Liviu Călin (ESPLA, 1960).
Datele sînt aici importante. Din volumul Ioanei Diaconescu,
(Fundaţia Academia Civică, 2012), aflăm că într-un
(cum au fost zeci) publicat pe 23 august 1986, în „Scînteia Tineretului”, s-a strecurat o greşală de tipar. Varianta corectă era: „Ne e temei cuvîntul partidului cînd cere/ Ca noi ai ţării tineri nădejdea ei să fim”. Varianta apărută în ziar diferea la nivelul unei litere: „Nu e temei cuvîntul partidului cînd cere/ Ca noi ai ţării tineri nădejdea ei să fim”.
Ce s-a întîmplat în spaţiul textului caragialian apărut în 1899 – am văzut. Nişte sudalme au sancţionat eroarea de tipar, iar două palme au marcat o regretabilă omisiune.
Ce s-a întîmplat însă în spaţiul realităţii socio-istorice în care se încadrează greşeala de tipar făcută în 1986?
Aflăm tot din materialele din arhivele CNSAS cercetate şi analizate de Ioana Diaconescu. S-au făcut rapid verificări şi au fost identificaţi vinovaţii. Era vorba, stă scris în documentele Securităţii, de linotipistul Iordache Constantin şi de corectorii Pop Emanuela, Fusu Maria, Stanciu Emil şi Ostahie Cornel.
Linotipistul Constantin Iordache a fost retrogradat cu o categorie de retribuire pe termen de două luni şi schimbarea locului de muncă. Corectorii Emanuela Pop, Maria Fusu, Emil Stanciu şi Cornel Ostahie au fost pedepsiţi pe linie administrativă. Cazul a fost
cu întreg colectivul de linotipişti şi cu membrii redacţiei. În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, căpitanul avînd „în competenţă problemele de securitate în domeniul presei din capitală” a fost sancţionat cu mustrare scrisă.
Greşelile de tipar din contextul lui 1899 şi din cel al lui 1986 sînt, în mod evident, pe două coloane diferite. Avem o speţă a literarului (transgresînd epocile) şi una a ideologiei unice (marcînd, la noi, o anumită epocă). Dar – ca să putem face comparaţia – ne spun aceste greşeli ceva despre tiparul însuşi?
