Dacă mă întrebaţi ce înseamnă „gogomănie”, vă pot spune doar cum resimt eu, ca nespecialist, sonoritatea cuvîntului. E „prostie gogonată”, prostie ţanţoşă, neghiobie, fudulie nătîngă. Prin asociere, îmi sună în minte şi „goangă”, „gogoriţă”, „gogoaşă”. Auzi şi nu-ţi vine să crezi ce proferează, sigur de sine, gogomanul. Uneori e agresiv, alteori doar netot, adesea - lichea. Există, recunosc, şi cazuri de imbecilitate candidă.

Ideaţia gogomanului funcţionează, în asemenea cazuri, ca o flaşnetă stricată, scăpată de sub control, chiar dacă afişează, la bază, bune intenţii. Iau, mai mult sau mai puţin la întîmplare, cîteva exemple:

1. Cutare „analist”, hiperactiv, hipercompetent, mîndru de expertiza sa, declara deunăzi, pe un post de televiziune (unde e un fel de şef), că lucrurile merg rău în scumpa noastră patrie pentru că, între altele, intelectualii se complac într-un statut de inutilitate. Exprimă păreri, opinii, „umori”, fac comentarii, dar „nu pun umărul”, „nu se implică”. Aş întreba, mai întîi, în ce calitate vorbeşte domnul cu pricina? E instalator, plugar, încărcător-descărcător? Sînt sigur că ar fi jignit să i se refuze titlul de „intelectual”. Păi ce face el, concret, ca intelectual? E drept, s-a tot lipit, de-a lungul anilor, de diverşi mahări politici. Ba de Plahotniuc, ba de Geoană, ba de Năstase, ba de Vanghelie, ba de Băsescu. Cu ce rezultate? Şi, în fond, ce înseamnă „intelectual”? Mai ales la noi, cînd doctoratul a devenit un titlu distribuit în masă? A, e vorba de intelectualii răi, fandosiţi, elitişti, izolaţi în „turnul de fildeş”! Am înţeles: elitiştii să poftească „la şaibă”! Să schimbăm puţin rolurile: scriitorii, pictorii, muzicienii, filozofii, eseiştii să treacă în administraţie şi să vină parlamentarii, politicienii, guvernul şi opoziţia, în terenul liberei creativităţi: să se ocupe de literatură, de muzee, de concerte şi artă plastică. E păcat că România interbelică a fost pe mîna unor Brătianu, Take Ionescu, Gh.Duca, Iuliu Maniu etc. Dar asta s-a întîmplat pentru că intelectualii s-au complăcut să rămînă „inutili”. De ce n-a pus umărul Eugen Lovinescu? Cum au ajutat ţara alde Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, Arghezi, Bacovia, Camil Petrescu şi alţi monomani „de pe margine”?

Mă mir, fiindcă veni vorba, cum se face că pe Eminescu, pe Caragiale şi pe atîţia alţi autori de publicistică politică nu i-a luat nimeni la rost în stilul: „exprimaţi păreri şi umori, dar nu veniţi cu soluţii, nu vă implicaţi!” Să observăm, pe de altă parte, că au fost şi intelectuali (din ăia răi) care au încercat să tatoneze zona politicului, să se „angajeze”. Nu s-ar putea spune că au fost bine primiţi, sau valorificaţi de „profesionişti”.

Pe Toader Paleologu liberalii l-au evacuat scurt pentru indisciplină de partid. Dar ce s-a ales, pînă acum, de Teodor Baconschi, de Adrian Papahagi, de Radu F. Alexandru, de Mihai Neamţu şi de alţii, din aceeaşi făină, care s-au străduit să intre pe scenă?  Intelectualii sînt, oricum, foarte antipatici. Poţi să-i faci, prin gazete bătăioase, „oligofreni”, „îmbîrligaţi”, „trădători”, „sinecurişti”, „lingăi” şi vei fi primit cu aplauze. 

Ştiu, mi se va vorbi despre paşoptişti, despre Titu Maiorescu, Goga sau Iorga, adică despre excepţiile care confirmă regula. Dar ultimii doi nu prin politica lor rămîn în istorie, iar ceilalţi au venit cu un proiect de modernizare, pe un fundal unic de receptivitate naţională şi europeană şi într-un context de relativ vid politic. În rest, politicienii şi „intelectualii” şi-au văzut fiecare de treburile lor.

2. Apropo de cei care nu vin cu „soluţii”. Am auzit, în ultima vreme, judecăţi aspre asupra celor din stradă, ca şi asupra intelectualilor „inutili”, pornind de la iritarea că bombăne fără să propună „măsuri” concrete, mari idei reformatoare, „soluţii”. Nu pare să se priceapă că un protest civic e, în primul rînd, expresia unei suferinţe civice, simptom al unei disfuncţii sociale. Cînd te duci la doctor şi îi spui că te doare capul, doctorul nu-ţi poate spune: „lasă lamentaţiile, vino cu soluţii!” El trebuie să producă soluţii. Nici demonstranţii din pieţele ţării, nici comentatorii politici nu au în „fişa postului” identificarea şi implementarea unor soluţii. Nu e treaba lor, nu e competenţa lor. Şi, dacă prin excepţie, ar avea unele idei, mă îndoiesc că cei aflaţi „la butoane” s-ar grăbi să le preia şi să le aplice. Au fost „aleşi” ca să rezolve lucrurile, nu ca să capete indicaţii din stradă. Da, trebuie să ia în serios semnalele străzii, să caute diagnosticul corect şi terapeutica adecvată a derapajelor lor „executive”, dar nu să pună răspunderea guvernării pe umerii celor fără putere.

3. A apărut ideea că partidele politice trebuie să funcţioneze fie după modelul mînăstirii (unde e decisivă disciplina „ascultării”), fie după modelul cazarmei („Ordinele nu se discută…”). Sînt de acord că orice membru de partid trebuie să respecte procedurile dictate de statutul partidului său. Nu contest necesitatea unei rezonabile „discipline de partid”. Dar mi se pare fatal pentru orice organism (nu numai politic) să nu mai fie atent la semnalele de criză care vin dinlăuntrul său, să inhibe funcţia unei atente şi constante auto-evaluări, să definească spiritul critic drept lipsă de loialitate.

4. Cînd unui guvern i se reproşează anumite greşeli, replica promptă este de tipul: „Păi şi guvernul dinainte a făcut greşeli, uneori exact aceleaşi greşeli!” Ce să înţelegem? Probabil că o bună guvernare trebuie să păstreze nestinsă flacăra greşelilor făcute de predecesori. Avem o tradiţie a erorii. Să nu ne batem joc de ea!

5. Deîndată ce Klaus Iohannis îşi dă cu părerea pe o temă sau alta, i se reaminteşte că rolul lui e strict acela de „mediator”. Ideea e că trebuie să fie un monument de neutralitate. Iar cînd pe scena politică apar conflicte, el e musai să sară să le aplaneze, să fie împăciuitorul de serviciu. E o înţelegere destul de mediocră a Constituţiei. Prima funcţie a preşedintelui e, spune articolul 80, să vegheze la respectarea Legii Fundamentale şi la buna funcţionare a autorităţii publice. Cu alte cuvinte, dacă Legea Fundamentală a ţării e încălcată, preşedintele nu are sarcina să „medieze” conciliator între cel care o încalcă şi cel care reclamă încălcarea. La fel, dacă o instituţie publică merge prost, preşedintele nu se face că plouă şi nu împacă pe abuzator cu victima abuzului său. Cînd Constituţia vorbeşte despre „mediere”, e vorba în primul rînd, despre mediere între puterile statului şi între stat şi societate. Prin urmare, medierea se impune pentru a conserva echilibrul funcţional dintre guvern, parlament şi justiţie şi pentru a proteja dialogul dintre guvernanţi şi guvernaţi.

Preşedintele nu e chemat să medieze între Dragnea şi Raluca Turcan, sau între Grindeanu şi Nicuşor Dan, dîndu-le, magnanim, dreptate tuturor, ca să nu iasă scîntei. Nu. Preşedintele are voie să amendeze derapaje ale oricăruia dintre actorii scenei politice, să dezavueze pe oricine se face direct vinovat de o anumită gafă.  El nu e, în nici un fel, obligat să pună din principiu semnul egalităţii între toate partidele existente, indiferent de prestaţia lor. 

Pe scurt: are voie să spună hoţului că a furat, demagogului că păcăleşte lumea, slăbănogului că e un prost jucător al „opoziţiei”. Ca să nu mai spunem că, printre atribuţiile preşedintelui se numără şi vreo două, care sînt, ca să zicem aşa, opusul medierii: el poate declanşa referendum şi, mai ales, poate decide dizolarea Parlamentului, ceea ce nu prea seamănă a „acţiune de mediere”…

6. Cea mai gogonată gogomănie e teza lansată, de curînd, pe piaţă de o mînă de inconştienţi, cum că saşii din România sînt urmaşii nazismului. Ce simplu e totul! Nemţii (prezenţi printre noi de vreo opt sute de ani) sînt, toţi, hitlerişti, ungurii sînt, toţi, horthyşti, numai noi am fost şi rămînem daci. Pînă nu s-o trezi vreun răuvoitor, care să pretindă că toţi românii sînt urmaşii Legiunii…

Articol apărut pe Blogurile Adevăul