La supermarket, în parcare. Deschid cu grijă portiera, dar tot ating cu ea mașina alăturată. Portiera are trei trepte de deschidere, eu eram la a doua; pe prima nu o puteam folosi, nu mai sînt la fel de suplu ca atunci cînd am cumpărat-o, iar de a treia nu era loc.

— Așa nesimțire, domnule, numai în România se găsește, uite de-aia nu merg lucrurile pe-aici și de-aia am plecat eu din țară, aud de dincolo de geamul care începuse să ruleze în jos la mașina vecinului de cumpărături. Stătea în scaunul șoferului și era evident nemulțumit că portierele noastre s-au atins.
La televizor, o știre din domeniul sanitar. Prezentatorii nu se pot abține de la comentarii.

— Așa ceva se întîmplă doar în România, în orice altă țară civilizată s-ar fi luat măsuri și astfel de cazuri nu ar mai fi fost posibile.
Sau o discuție în autobuz, între călători.

– Așa ceva n-ai să vezi afară, dar ce să-i faci?! Asta-i România, niciodată n-o să schimbe ceva aici; vorba aia: frumoasă țară, păcat că-i locuită.

Trăim o inflație a justificării eșecurilor prin apelul la un soi de duh național. Un fel de întrupare abstractă a viciilor națiunii pe seama căreia se pun toate lufturile ultimilor ani. Peste tot unde întorc capul aud aceeași expresie de ultimă instanță, concesivă și resemnată: așa-s românii, asta-i România. O generalizare, dar și personalizare în același timp. Românul acesta abstract în a cărui cîrcă aruncăm responsabilitățile individuale ne și definește dar ne și scutește. Căci în fond, dacă îl arătăm cu degetul, înseamnă că nu sîntem ca el și nu sîntem el. Chiar și această generalizare observată de mine – românii se folosesc de un român generic ca să scape – intră în aceeași logică a inflației de justificări de care aminteam.

E ca și cum pe români i-a pălit realismul în sensul folosit în filozofia medievală pentru delimitarea de nominalism. Problema universaliilor s-a tranșat la noi postdecembrist: România e de vină, e ceva aici în mîncare, aer sau apă care strică tot, a cărui existență e mai tare și mai plină decît a indivizilor. Românul generic e mai real decît cel individual, ideea croielii noastre proaste e mai pregnantă decît faptul acțiunii sau deciziei incorecte. „N-o să se rezolve nimic niciodată aici, poporul e stricat”, sună sentința finală.

Nu a fost mereu așa, nu am suferit mereu de „generalită”; după cum și eu încerc să mă feresc să gîndesc că majoritatea suferă de această, să-i spun, disfuncționalitate. Dar nu pot să nu observ că s-au întețit în ultimii ani apelurile la explicația „României”. Ar putea fi vorba de un efect colateral al comparațiilor cu occidentul pe care tot mai mulți cetățeni români au acum ocazia să le facă. Vorba clientului din parcarea de la supermarket, numai aici i se poate întîmpla așa ceva, nu și în occident de unde s-a întors puțin și doar de nevoie. După decenii de izolaționism – țara întreagă a fost ca un lagăr în ultimii ani ai regimului Ceaușescu – acum putem ieși afară, dar comparația cu celălalt nu iese prea grozav, iar așteptările sînt probabil foarte mari. Și atunci, explicația blestemului local e cea mai la îndemînă. E utilă la integrarea în societatea de adopție dar e și izbăvitoare pentru trauma comunistă suferită.

Dar mai poate fi și expresia unei exasperări în fața monotoniei corupției, ineficienței, ratărilor de tot felul dar în primul rînd manageriale care a avut deja tot timpul să se instaleze în cei peste 25 de ani de la căderea comunismului. Apropierea de evenimente ne face să le vedem cu încetinitorul și să observăm similitudini descurajante. Aceleași istorii despre furturi și jafuri, același eșec în a ne învăța minte și a le depăși, de ani și ani de zile; cum să se numească asta altfel decît destin românesc?!

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: adevarul.ro