Şerban Foarţă, Fractalia, ediție revizuită, Editura fraACTalia, 2016. 

Șerban Foarță este un poet complet atipic, fără precursori ușor de detectat, un poet care, sînt convins, nu-și va găsi prea curînd  discipoli. Și asta nu pentru că arta lui nu ar semăna cu nimic, ci pentru că regulile interne ale scrisului său refuză încadrarea într-un set de norme, deși se organizează de la sine într-un sistem personal.

Înainte de a discuta mai concret despre poezia autorului Simplerozelor, vreau să precizez un lucru. Șerban Foarță nu este un scriitor livresc. Afirmația aceasta poate părea cidată și hazardată din cauza unor cutume de receptare bine înrădăcinate. Și cunoaștem cu toții cît de mult rău fac literaturii astfel de „lecturi“ limitatoare și persistente. Din punctul meu de vedere, lucrurile stau altfel. O bună parte a poeziei lui Șerban Foarță își trage esența dintr-un dialog pieziș cu marile opere din literaturile lumii, acest dialog fiind în același timp rescriere, creație nouă. Poetul român nu-și ia drept tovarași de drum pe iluștrii săi înaintași, ci le creează opera în interiorul operei sale. Pot extrage numeroase exemple din cele peste șaptezeci de cărți pe care le-a publicat, dar nu o voi face. În cazul lui, mecanismele de generare a poeticității derivă din acomodarea a două realități subtile ale scrisului său: emoția, trăirea autentică a celor mai combinate stări,  asumată de un imaginar al efemeridelor senzații, pe de o parte, și, har lingvistic, pe de altă parte. Șerban Foarță nu este doar un tehnician livresc, ci este un creator de lumi sau, mai bine spus, creatorul unei singure lumi, dar multiplicată la nesfîrșit și autosimilară precum fractalii.

A doua ediție a Fractaliei se deschide cu următorul argument: „Acest poem e o transpunere în versuri a paginilor 86-93 ale unei cărți de Roger Penrose, Mintea noastră cea… de toate zilele. Despre gîndire, fizică şi calculatoare (traducere de Cornelia C. Rusu & Mircea V. Rusu, Editura Tehnică, 1996), din care provin şi cele opt imagini referitoare la «mulțimea Mandelbrot», – căreia, citind-o à l’envers, ce va să zică «în verlană», autorul cărții menționate îi dă numele exotic (şi himeric) de «lumea/ țara Tor’Bled-Nam»”.

În cazul poeziei lui Șerban Foarță, se simte nevoia unor astfel de precizări din partea autorului. Ele nu diminuează, nu restricționează capacitatea de interpretare a celor care citesc, ci doar orientează cvasidiscret atenția acestora către unele puncte declanșatoare ale vortexurilor imaginative ale scriitorului. Adevăratele „convenții” se regăsec chiar în poem: „Acestei negritudini, n-am/ a-i spune «lumea Tor’Bled-Nam»,/ pentru că nu mai am nici pană, nici tuş, spre-a scrie în verlană,/ limbă vorbită fără greş,/ pe vremea cînd eram Nabreş, – / pe care i-o cedez lui Roger/ Penrose, ca unuia mai ager…/ Or, dacă e să o rezum/ la o silabă, țara Zoom/ i-aş spune (zumzăind altcum/ decît albinele,-n campanie/ horticolă)./ E-o pată stranie/ cu bule,-n jur, ca de şampanie”.

Am folosit mai sus termenul de autosimilaritate. Se impune însă o nuanță. Poetul narează propria percepție. Dă zoom unor imagini și le descoperă viața interioară. Fractalii sînt doar aparent identici. Ei se multiplică la infinit, fiecare fragment pare a restitui întregul, dar, fiecare, să-i zicem, punct are arborescența sa distinctă. În plus, aceste particule se mișcă în funcție de percepția celui ce le observă.

Tot astfel, Șerban Foarță, privind  fulgii negri de zăpadă, le scrie acestora  povestea, insuflîndu-le viață: „E-o-ntreagă-nmugurire castă/ de-a lungul liniei de coastă/ a insulei Zoomania bis,/ care e punerea-n abis/ a cesteilalte, – care, însă,/ nu e o insulă (restrînsă/ în sine însăşi), după cum/ neinsulă-i şi noul Zoom/ cu țărmi înmuguriți în chipul/ cacteelor ce sug nisipul/ ca însetații cantalupi,/ pentru ca mugurii, alți pupi/ să dea, – ce se mai țin, ca pruncul/ de maică, printr-un vag peduncul,/ în punctul unde sînt tangenți/ la scoarță (tot mai divergenți/ față de-aceasta), şi din care/ pornesc şi se bifurcă grupuri/ de filamente: resturi, cîturi,/ produsuri, sume, ca din trupuri/ mumificate-n insectare:/ «Sub sticlă, fluturi şi urîturi»”.

Emoţia poetică îşi trage autenticitatea dintr-un fel de arheologie semantică, deoarece toate semnele şi sensurile „concentrate-n scop” poartă diverse amprente emoţionate. Arheologia îmi sugerează o naraţiune în adîncime.

Fragmentul din care am citat mai sus e doar un singur exemplu ce surprinde transformarea particulelor pe măsură ce sînt privite. Percepția presupune timp intrisec, dar, în poezia lui Șerban Foarță, ea înseamnă deopotrivă spațiu, deci poveste.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române, filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.