Foca

Am un prieten. Dacă l-aş cunoaşte mai bine, l-aş cunoaşte mai bine. Dar nu ne-am văzut decît o singură dată.

Prietenul meu este mic, nu chiar mic, la scară planetară sîntem de-o seamă. Nouă ne place să ne uităm la planete. Pe înserate, cînd se văd planetele alinate, ceva din mine se aliniază cu ceva din prietenul meu de departe.

Atunci cînd l-am întîlnit, el stătea pe bancheta din spate a maşinii. Tocmai ieşise din casa unui elefant cu trompă blînd tremurată unde, ca să nu se plictisească, tolănit pe covoare cu miros de pisică desenase Biserica Evanghelică. Biserica Evanghelică avea exact atît de multe turnuri cît trebuia, şi exact atît de drepte cît trebuia. Şi apoi am mers şi am mers, iar pe bulevardul Bălcescu el făcea baloane de săpun uriaşe, ele pluteau peste umerii trecătorilor şi printre picioarele lor, prietenul meu o tot lua înapoi după ele, doar noi atît de mari şi atît de fără rost ne duceam înainte, unde nici un balon, şi-aş fi făcut baloane şi eu, sigur că da, mi-era poftă de ele aşa cum lui uneori îi e poftă de viscol, dar n-aveam cu ce şi mi-a fost ruşine să-i cer, abia ne cunoscuserăm, cum s-ar zice, şi nu se cădea. Şi am mers, şi la capătul drumului am stat la o masă, între turnurile Sibiului el se străduia să construiască turnuri foarte drepte pe ecranul telefonului, se necăjea cînd acestea se dărîmau, se necăjea cînd se strîmbau, dar eu nu făceam nici măcar un turn, fiindcă nici un fel de turn nu ştiam să fac, nu făceam. Iar cînd i s-a descărcat telefonul el s-a necăjit tare, tare, iar dacă masa restaurantului ar fi avut clape, el ne-ar fi cîntat Beethoven şi am fi fost aşa de fericiţi. Apoi se lăsa întunericul şi deodată bum, bum, începea o paradă, de sub Podul Minciunilor apăreau prinţese şi cavaleri, cu zecile şi poate cu sutele, rochii, săbii, cosiţe, nestemate, platoşe, copiii se bucurau de pe margine cocoţaţi pe umerii tăticilor, lingînd vreun ciubuc, mozolindu-se cu vreo vată de zahăr, dar ochii albaştri ai micuţului prieten nu se lăsau păcăliţi de defilare, şi nici de chiotele noastre, prietenul mititel ştia că acolo, nu vă mai agitaţi, e doar ceva de carton, uite prinţesele, care prinţese?, şi nu se bucura, şi noi ne întristam, şi el tot nu se bucura, şi noi ne rugam să se bucure, şi el tot nu se bucura, şi noi începeam să pricepem, sau aşa credeam noi, că pricepem, şi el nu se bucura, şi atunci deodată ne bucuram noi: fiindcă el entuziasmat striga în Piaţa Mare: Foca! Şi mama lui zicea: Focul. Şi el: Foca! Şi ea: Foc-ul. Foc-a. Ul. A. Şi ne bucuram. Fiindcă focul era viu, era chiot şi era adevăr şi era poezie, toate la un magic şi suprem feminin. Şi aşa avea să rămînă. Nu mai există foc care să nu fie focă.
Din păcate, atît. Dar dacă l-aş cunoaşte mai bine, l-aş cunoaşte mai bine.

P.S.: Dudu, ne întîlnim diseară pe Marte. Aruncă un ochi şi la Venus!

Răspunsul lui Dudu:

"Biserica Afisternică este foarte mică.
Nu mă duc la întîlnire pe Marte.
Nu-mi arunc un ochi pe Venus pentru că nu-mi place să-mi arunc ochii."

Aprilie e luna în care părinţi, copii şi specialişti din toată lumea încearcă să îi facă pe cei din jur conştienţi de problemele de integrare ale persoanelor cu autism. Autismul este o tulburare bio-neurologică ce afectează dezvoltarea copilului, încă din primii ani de viaţă. Nu este vindecabil, pentru el nu există medicamente, însă, cu terapiile potrivite, intervenţie timpurie şi intensivă, copiii cu autism pot funcţiona normal şi pot trăi alături de noi vieţi cît se poate de împlinite. Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism Micul Prinţ Bistriţa a rugat cîţiva prieteni scriitori şi poeţi ca în luna aprilie să scrie despre experienţele lor cu persoane cu autism. Împreună, putem vedea partea frumoasă a autismului şi îi putem învăţa pe cei din jur să înţeleagă şi să întindă o mînă. Chiar dacă la capătul ei se află un stilou. Veronica D. Niculescu este un astfel de prieten.

P.S. Desenul e al lui Dudu.