Ca în fiecare dintre ultimii ani, în perioada specifică lui, nu întîmplător aleasă undeva în preajma Paştelui, se derulează autenticul festival de muzică neprăfuită numit Jazz In Church. In Church pentru că acolo se ţin concertele, în Biserica Lutherană din Bucureşti, amfitrionul perfect al acestor episoade de aventură sonoră încă fără egal, iar Jazz …Jazz? Asta rămîne de văzut, de înţeles, de pătruns. Vorbim, ca de fiece ediţie din cele patru petrecute, acum, la cea de-a cincea (între 30 martie şi 2 aprilie 2017), de o muzică aparte, lipsită complet de banalitate, de comercialul uşor, o muzică nouă mai degrabă grea decît uşoară, mai curînd serioasă decît veselă, mai bine zis elitistă decît sortită unui public larg. O muzică ce, doar aparent surprinzător, sună omogen în arhidiversitatea ei, un sunet echilibrat tocmai de talentul artiştilor ce evoluează în cele patru seri care mai de care mai suprareală, veniţi din felurite ţări, cu instrumente diverse şi formule scenice remarcabile. Şi, după cum déjà ştim, vorba ceea, pentru că trebuia să poarte un nume toată poezia asta, i s-a zis Jazz. In Church.

 

Joi, 30 martie – deschiderea oficială a evenimentului

Partea întîi: Lubomyr Melnyk (UA) - pian solo

Bucuria de a tăia panglica inaugurală îi revine lui Lubomyr Melnyk (1948), artist născut (în Germania) din părinţi ucraineni stabiliţi mai apoi în Canada, care s-a plimbat, ca tînăr muzician (licenţiat şi în filozofie) pe felurite meridiane atît geografice, cît şi stilistice, iar ulterior peregrinărilor a poposit în Suedia. Compozitor şi pianist virtuoz ce îşi exploatează talentul, abilităţile tehnice ieşite din orice tipar şi inspiraţia spre a-şi găsi „vocea” proprie, Melnyk a reuşit să dezvolte un cu totul alt limbaj al instrumentului rege, un patent al abordării pianului într-o manieră ce îi aparţine şi poartă denumirea de continuous music, tehnică pură ce slujeşte strălucit compozitorului – interpret ce, în rafale de multe, foarte multe note pe secundă îşi aşterne vălul vrăjitoresc peste publicul hipnotizat de această paganiniană reinventare a clapelor. Dar tehnica nu e totul, căci muzica scrisă de Melnyk (majoritar pentru unul sau mai multe piane, dar şi de cameră sau orchestrală) este, de asemenea, aparte şi foarte seducătoare, întregind portretul unui artist complex. Legat profund şi de marii clasici, artistul, care afirmă despre sine că adevăratul sau cămin este pianul, opina foarte recent că Frederic Chopin, astăzi, ar fi şi el un practicant al muzicii continue.

Criticii îl ovaţionează, plasîndu-l în zona minimalismului contemporan, datorită confluenţelor compoziţiilor sale cu genul (nu degeaba istoriseşte Melnyk că, tînăr şi avid de nou fiind, a ascultat Terry Riley, care l-a marcat definitiv) dar şi modernismului, mijloacelor tehnice la care apelează în lucrări ample şi, fireşte, şi recordurilor absolute pe care interpretul Lubomyr Melnyk le-a stabilit, atingînd în concert neasemuita iuţeală de 19 note şi jumătate pe secundă(!!) şi înregistrînd o medie de viteză, pe parcursul unei ore întregi, situate între 13 şi 14 note pe secundă. La ambele mîini…!

Însă nu rapiditatea îl aduce pe Lubomyr Melnyk în faţa publicului de jazz în biserică, ci profunzimea şi spiritualitatea lucrărilor sale originale pentru pian solo, desigur, abordat în maniera descrisă mai sus, cea care face atît obiectul unei cărţi a artistului unde descrie şi dezvoltă subiectul, precum şi al unui ciclu de 22 de studii specifice pentru pian şi truditorii acestuia. Potrivit spuselor autorului, vom cunoaşte muzica sa drept una care îl eliberează pe pianist, iar citînd un critic entuziasmat de spectacolul melnykian vom şti că ne aflăm în prezenţa unui pian atacat în stilul samurai.

Partea a doua: Bojan Zulfikarpašić (SRB) - pian, Fender Rhodes / Julien Lourau (FR) – saxofoane

Lipsa benefică a frontierelor a făcut că azi, în Franţa, unul dintre cele mai mari nume ale jazzului să fie cel al belgrădeanului Bojan Zulfikarpašić (1968), care, graţie atît unui nemărginit talent, dar şi unei firi deschise şi unui spirit pătrunzător a fost cu repeziciune asimilat direct în nucleul de vîrf al muzicienilor francezi, acesta cîntînd pe scenă şi în studio cu mai toate numele celebre ale scenei europene şi devenind o referinţă a artei pianului în jazz. Evident, nu fără ‘sacrificiul’ de a accepta drept nume de scenă mai breful Bojan Z...

Şlefuit nu doar în orchestra militară a fostei Iugoslavii, ci şi peste Atlantic şi mai apoi la Paris, Bojan este atras de mixul între muzica tradiţională balcanică şi compoziţiile moderne, aceste tuşe fiind presărate din belşug pe toate albumele sale. Iar tehnic-interpretativ muzica sa este fără dubiu cea a unui as, el epatindu-şi adesea publicul prin numerele sale de scenă în care căntă simultan atît la pianul acustic, cît şi la cel electric. A obţinut toate premiile mari – Chevalier de l'ordre des Arts et des Lettres, premiul Django Reinhardt, precum şi titlul de Cel mai bun Muzician European al Anului, în 2005.

Julien Lourau (1970) este între artiştii cu care Bojan s-a însoţit încă de la sosirea sa în Franţa, parteneriatul celor doi rezistînd oricăror alternative individuale, de trio sau de cvartet. Lourau se dovedeşte şi el marcat de influenţele muzicii folk/world/ethno, atît europeană, dar şi afro-caraibiană, precum şi de avangardă şi jazz electronic, direcţii în care se îndreaptă fără monotonie, revenind periodic la căutarea noului sau atipicului. Povestea sa alături de instrumentul emblematic al jazzului, am numit saxofonul, începe încă din copilărie, iar în carieră sa bogată muzicianul încearcă toate variantele acestuia, de la alto la tenor, de la sopran la bariton.

Prezentul proiect de duo nu este ceva spontan, ci este elaborat de către protagoniştii săi cu mare atenţie, cu fineţe şi răbdare, apoi maturat de mulţii ani care se adună de la primele tentative, ce datează încă de acum două decenii. Publicul, că este sau nu avizat, sesizează încă din primele măsuri o intensă empatie între cei doi muzicieni şi o calitate înalta a distilării unei prietenii muzicale, pe scenă, pe note şi dincolo de ele, într-o înlănţuire de fraze sonore puternice, explozive uneori, colorate viu şi care se sustrag posibilităţii de a le încadra în tipare prestabilite. Un duo cum îi sună bine jazz-ului, un Duo cu doi autentici leaderi, doi Mari Maeştri.

Vineri, 31 martie

Partea întîi – Ralph Towner (USA) – chitară acustică

Cea de-a două seară a deliciului sonor începe cu desertul, fiind deschisă de către cel mai important muzician cu care sîntem contemporani. Afirmaţia aparţine strict autorului acestor rînduri, care o dă, o susţine şi o semnează întru gloria clipei cînd, în decorul înălţător-auster al Bisericii Lutherane, vor răsuna primele acorduri compuse şi interpretate de către americanul Ralph Towner (martie 1940), pluri-instrumentist (chitară acustică, clasică, cu 12 corzi, pian – şi alte clape –, percuţie, trompetă), compozitor (inegalat şi inegalabil), Mare Şaman al trupei Oregon, căreia îi este lider, mentor, autor al majorităţii pieselor, la 77 de ani la fel de puternic, inspirat şi entuziast ca acum jumătate de veac. Una dintre cele mai prolifice şi influente personalităţi din lumea artelor şi, ‘imho’, cel mai bun chitarist ‘rece’ care a imprimat vreodată. Vine a mai multă oară pe o scenă românească de jazz, dar pentru întîia dată că să ne regaleze cu ceea ce multora le-ar părea drept un concert greu de urmărit – chitară acustică solo. Ei bine, nu şi în cazul domnului Towner, ale cărui piese (şi execuţia acestora !) alungă orice monotonie şi pun arta recitalului în adevărata sa lumină magică. Spectacolul one-man este marea încercare, marele examen în care Ralph Towner ia, de fiece dată, un 10 cu felicitări. Întors de curînd şi în studio pentru un nou volum (My Foolish Heart – ECM Records, 2017) din seria albumelor individuale, Ralph Towner se auto-etichetează drept un pianist care cîntă la chitară. Într-un anume fel.

Cariera sa şi, totodată, povestea succeselor sale începe încă din America natală a anilor ’60, cînd artistul şi viitorii colegi de trupă sînt reuniţi în proiectul Icarus, din care se va crea la scurtă vreme grupul Oregon, cel mai bun, mai strălucitor şi longeviv ansamblu de fusion între jazz, muzică nouă, influenţe clasice oriental-occidentale şi improvizaţie în formă liberă. Totul desfăşurat pe un spectru de instrumente absolut uluitor, mînuite de genii inspirate. Oregon este probabil singurul grup catalogat drept jazz ce a avut şi are un public de rockeri, precum şi o armată de fani neobosiţi, desprinşi din spiritul neîntrecut al anilor ’70, iar domnul Towner este liderul acestui fenomen şi păstrătorul Sfîntului Graal al compoziţiilor din repertoriul grupului, devenite emblematice şi bine-ştiute de la antipozi la Cercul Polar.

În paralel cu activitatea complexă alături de Oregon, în formă continuă de aproape cinci decenii, Ralph Towner se alătură la începutul anilor ’70 familiei (atunci în devenire) a ECM Records, care îi va publica aproape toate celelalte albume. Atît solo, cît şi colaborări cu G. Peacock, J. Garbarek, A. Andersen, J. Abercrombie, E. Gismonti sau P. Fresu. Fiecare dintre ele foarte muzical, fiecare purtînd între note o bucurie egală cu cea picurată în portativ de către marii clasici ai muzicii universale, o cunoaştere, o înţelegere profundă a absolutului, a ceea ce arta sunetelor poate şi trebuie să metamorfozeze în spiritul ascultătorului. Poate şi de aceea (dar şi pentru că au existat circumstanţe propice), astronauţii americani au botezat două formaţiuni de pe suprafaţa Lunii cu numele unor piese (minunate) semnate Ralph Towner…

Stabilirea artistului în ultimele decenii, din motive atît artistice, dar şi personale în ţara-muzeu Italia a sporit premisele celor cîteva apariţii pe scene din România, fiecare dintre concerte devenind o legendă. Iar aici, în recitalul de la Bucureşti, publicul, fără tăgadă, poate fi teleportat dus-întors pe noi orbite celeste, este ceva ce depinde doar de urechea şi inima fiecărui spectator.

Partea a doua

Franco Ambrosetti (CH) – trompetă / Dado Moroni (IT) - pian

După numele protagoniştilor am crede că duo-ul din a două seară de festival este unul pur peninsular, însă trompetistul Franco Ambrosetti (1941) este originar din Lugano, cu studii în Zurich şi Basel. Fireşte, plimbat şi prin întreaga Italie, în Europa şi cam peste tot pe unde era şi este nevoie de un jazz solid, autentic, viguros, practicat după standardele americane şi filtrat cu un suflu nord-mediteranean. Provenind dintr-o familie de muzicieni căreia reuşeşte să îi consolideze acest blazon (şi tatăl sau, Flavio, dar şi fiul sau, Gianluca, sînt saxofonişti), Ambrosetti este unul dintre personajele ce duc o viaţă care întrece imaginaţia creatorului de film de ficţiune, el fiind un nume cheie al scenei vest-europene de muzică încă din anii ’60 şi pînă astăzi, dar şi, timp de decenii, preşedinte al unui consorţiu industrial cu uzine în Elveţia şi Italia. Din poziţia de director general se retrage pentru a dedica (şi) mai mult timp şi energie carierei muzicale, una în care sunetele trompetei sale se întîlnesc cu M. Brecker, J. Scofield, S. Coleman, G. Bărbieri, D. Holland, M. Vitous, P. Favre sau R. Carter – am extras cîteva nume dintr-o lista fără sfîrşit de celebrităţi… Vorbind de Ambrosetti, Miles Davis îl descria drept ‘ singurul trompetist alb care sună că unul negru’, iar noi vom înţelege această etichetă drept complimentul suprem.

Proiectul de duo cu pian este cel ce îi şade bine artistului ajuns la maturitate, iar genovezul Edgardo „Dado” Moroni (1962) aşterne, aflat la comanda instrumentului rege, covorul cu portative cel mai bine ţesut ca să primească urzeala notelor de trompetă. Moroni nu e ca alţi muzicieni, pomeniţi sau prezenţi aici, nici măcar ca Ambrosetti (ce studiase disciplinat ani buni de pian înainte de a se trompeţi irevocabil). Dado Moroni s-a apucat de împletitura fildeşului cu abanosul cînd era un preşcolar de 4 ani, la 15 concerta prin toată Italia şi la 17 lansa primul său disc. La 25 era déjà în juriul unei foarte prestigioase competiţii internaţionale de pian. Apoi făcea o carieră new-yorkeză atît de bogată în apariţii scenice, colaborări şi albume cum rareori am întîlnit, avîndu-i alături pe T. Harrell, F. Hubbard, NHOP sau P. Erskine. Italia, patria artelor, îl recheamă şi îi oferă Catedra de Pian / Jazz a Conservatorului din Torino începînd cu 2010.

Cei doi artişti ne propun în această formulă - déjà călită în multe festivaluri – atît reintrepretari în spectru jazzistic ale unor melodii italieneşti cu notorietate, cît şi standarde ale genului şi lucrări proprii, totul trădînd o perfectă simbioză umană şi artistică condusă cu un interplay de excepţie.

Sîmbătă, 1 aprilie

Partea întîi

Wolfert Brederode – pian / Joost Lijbaart - baterie şi percuţie (NL)

Olanda este reputată în jazzul contemporan drept un excelent spaţiu de formare şi desăvîrşire în învăţămîntul muzical, avînd mai multe Academii şi Înalte Şcoli ce instruiesc predilect jazzişti aspiranţi din multe colţuri europene şi nu numai, dar, fireşte, produce şi pentru sine muzicieni de jazz ce adesea ajung să fie înconjuraţi de o aură de notorietate internaţională. Acestei categorii, grea şi supergrea, îi aparţin şi cei doi artişti care deschid a treia seară de Festival. Ne face o mare plăcere să îl reîntîlnim pe o scenă românească pe Wolfert Brederode (1974), pianist şi compozitor cunoscut drept membru al Susanne Abbuehl Group şi Yuri Honing Acoustic Quartet, iar apoi recunoscut şi foarte apreciat pentru cvartetul şi trioul proprii cu care imprimă la ECM Records. Dar să nu omitem muzica sa de teatru sau de film, precum şi cele două catedre de profesor la două dintre conservatoarele Olandei (ce vă spuneam…)

Pe scena Festivalului Jazz in Church din Bucureşti, Brederode ne aduce un proiect nou, ce nu a fremătat încă într-un concert prezentat publicului nostru, vorbim de un duo cu compatriotul său Joost Lijbaart (1967), baterist şi percuţionist extrem de activ şi foarte prolific, aflat sub cele mai felurite influenţe în muzica sa, care se defineşte printr-un spectaculos amestec între Conservatorul absolvit la Hilversum şi experimentele cu artişti din Senegal, Liban, Irak sau India, dar şi cu multe trupe constituite alături de europeni cu renume; un muzician ce ilustrează prin compoziţiile sale spectacole de balet modern, un artist care agreează neconvenţionalul în detrimentul tiparelor.

Prezenta colaborare a fost iniţiată într-un context foarte similar, cei doi scriind împreună muzica unui spectacol de dans contemporan şi ulterior cea de fundal pentru un audiobook. Acest parteneriat a condus la o serie de concerte precum cel pe care îl anticipăm şi la imprimarea unui prim album, intitulat ONE, întrucît atît criticii, cît şi autorii discului sînt în consens: cei doi se completează atît de inspirat încît percuţia şi pianul sună ca one – un singur instrument, rămîne să aflaţi dumneavoastră înşivă care.

Partea a doua

Chico Freeman Exotica Trio – Chico Freeman (USA) – saxofoane, percuţie / Stephan Braun (DE) – violoncel / Reto Weber (CH) – percuţie

Saxofonistul şi compozitorul american Chico Freeman (1949) este la originea multor proiecte de mare succes şi a colaborărilor cu unii dintre cei mai reputaţi artişti dintr-un foarte larg spectru de genuri muzicale. ‘Colecţia’ sa (spicuim, după criterii proprii: D. Gillespie, E. Jones, Ch. Mingus, J. DeJohnette, L. Bowie, M. Waldron, Earth, Wind & Fire, Eurythmics, Temptations, Sting, Irakere, A. Sandoval, N. Vasconcelos) nu este întrecută decît de dragostea sa pentru muzică, cea care l-a determinat să-şi comute radical ţinta studiilor universitare, el aspirînd la o diplomă în matematică şi obţinînd-o pentru saxofon, pian şi trompetă. Iar de atunci explorările sale sînt continue şi diverse, nicio direcţie nefiind singura, nici o graniţa impenetrabilă, nicio categorie muzicală nemiscibilă. După cum numele sau prevesteşte.

Dintre foarte multele sale faţete, expuse luminii în cincizeci de ani de carieră, o vom aplauda pe cea a acestui nou trio, nu fără temei numit Exotica, atît graţie eteroclitei combinaţii de muzicieni, din prisma instrumentelor mînuite, dar şi compoziţiilor ce ne sînt propuse. Aşadar, la violoncel îl vom găsi pe junele berlinez Stephan Braun (1978), laureat cu Marele Premiu al Concursului Internaţional de Jazz de la Bucureşti – în 2010 -, un muzician pregătit pentru scena muzicii clasice, dar cu serioase şi pe deplin justificate ambiţii şi multiple apariţii de concert în afara acesteia.

Iar la percuţia cea exotică, omonimă cu trupa însăşi, un vechi prieten al publicului nostru, elveţianul Reto Weber (1953), cel despre care, la întîia ediţie de răsunet a Gărînei, cînd a concertat alături de marele basist german Eberhard Weber, se spunea că, rude fiind cei doi, vorbim de un proiect în familie. În realitate ne confruntam doar cu o simplă coincidenţă (a unui nume de răsunet în muzică, ce-i drept) şi cu o fantastică pricepere muzicală, talentul şi nimic altceva dînd sens acelui duo. Din acelaşi corn al abundenţei darurilor muzicale se va presăra şi în trio-ul cel exotic, unde Reto Weber va mînui întregul său arsenal de obiecte ale percuţiei, tobiţe, şiraguri de cinele, clopote, clopoţei, balafon, fără să omită hang drum, steel drum, pan drum şi oricare alt drum ar voi Domnia Sa să parcurgă spre complexa, completa, covîrşitoarea noastră copleşire sonoră, vizuală şi emoţională.

Duminică, 2 aprilie

Partea întîi – Stefan Rusconi - orgă / Tobias Preisig - vioara (CH)

Se vorbeşte mult în ultimii ani de un suflu tînăr şi energic adus în arta piano trio-ului de elveţienii Rusconi, o trupă depre care am fi putut jura că îşi trage denumirea din silabe ale numelor componenţilor şi, cînd-colo, uite că nu e aşa, căci Stefan Rusconi (1979) este un pianist şi muzician novator din Zurich care conduce cu mare succes grupul omonim, dar găseşte resurse şi pentru alte idei extraordinare în care să se materializeze goana sa după tărîmuri ale sunetelor cît mai îndepărtate, cît mai stranii. În sensul pozitiv. Şi asta în ciuda unei agende extreme de pline, căci Rusconi, trupa, bifează toate festivalurile europene importante şi e activă deopotrivă în cluburile cu specific jazzofon.

Recent, foarte recent s-a petrecut întîlnirea ce a condus la proiectul de faţă, un duo cu Stefan Rusconi la orgă de biserică, căruia îi da replica muzicală o vioară nepămînteană, mînuită de compatriotul său Tobias Preisig (1981). Acesta a studiat iniţial jazz în Berna şi New York, abia ulterior – ce neobişnuit! - adăugînd şi pregătirea tipică muzicii clasice acestei educaţii. Proiectele sale de vioară solo alternează cu cele ale cvartetului propriu, precum şi cu apariţii ale artistului alături de G. Gruntz, L. Biondini sau D. Liebman. Ce îl defineşte pe Preisig este vădit de la primul contact cu muzica sa şi se cheamă avangardă, experiment şi atmosferă, toate supuse măiestriei sale interpretative.

Vorbeam de întîlnirea celor doi şi de acest proiect, deloc răspîndit în lumea jazzului şi nu tocmai comun nici muzicii clasice – dialogul între orgă de biserică şi vioară… Îl găsim, în cazul celor doi, déjà fixat pe un prim album, sugestiv intitulat Levitation. Studioul-gazdă le-a fost Biserica Neo Gotică Saint-Étienne din oraşul elveţian Cully (de altfel, sediul unui important festival de jazz), unde protagoniştii au găsit inspiraţie în spiritul şi atmosfera locului. Cinci seri, atît a durat sesiunea de imprimări a discului, cinci seri în care au potrivit pe îndelete fiecare sunet al înregistrării, fiecare tempo şi au smuls atît orgii, cît şi viorii o neaşteptată capacitate de simbioză, pe alocuri hipnotică.

Partea a doua – Giovanni Guidi – pian / Luca Aquino – trompetă / Michele Rabbia - percuţie (IT)

Festivalul va da gongul final cu un proiect pur-sînge (fierbinte!) peninsular şi deci de trei ori năprasnic, în care nu veţi şti care să fie leader-ul şi care sidemen, în care nu vă veţi putea decide cine compune şi cine îmbogăţeşte, cine dă tonul şi cine arpegiază. Cei trei sînt vedete absolute atît în ţara lor, cît şi aiurea şi chiar şi la noi – după doar puţine, însă memorabile reprezentaţii (Rabbia chiar aici, la Jazz In Church, iar ceilalţi doi la Chateau Bran), spectacole despre care afirmăm în cunoştinţă de cauză că au marcat definitorii trăiri interioare ale consumatorului român de prea-frumos. Proiectul în trio al celor trei alchimişti poartă numele de Thanks for the Fire, semnificînd mai mult ca sigur reacţia publicului la ceea ce se petrece pe scenă, trei voci unice ale artei sunetelor ce provin din trei regiuni distincte ale Italiei, dar care ştiu să conveargă către punctul de extaz, atît personal, cît şi al conştiinţei colective a celor ce îi urmăresc.

Giovanni Guidi (1985) este copilul-minune al scenei italieneşti de jazz, racolat de însuşi Enrico Rava pe cînd era adolescent şi devenit astăzi un veritabil star al claviaturii, un muzician ce ne aduce o simţire proprie de o sensibilitate extremă, precum şi o maturitate atît componistică, cît şi interpretativă care împinge experienţa ascultătorului către punctul în care durerea şi bucuria generate de aceste emoţii converg către a fi totuna. Energia specifică vîrstei, însă şi o inspiraţie abundentă îl fac pe Giovanni capabil să gestioneze simultan mai mult de zece proiecte diferite, şi alături de italieni, şi nu doar, fiecare meritînd cel puţin o încercare de a îl urmări în concert şi de a îl reasculta acasă. Cel puţin. Evident, îl găsim pe Giovanni Guidi pe mai toate afişele şi sub lupa majorităţii antreprenorilor de spectacole, iar activitatea să discografică nu este deloc timidă.

Trompetistul şi flicornistul Luca Aquino (1974) face parte din pleiada adulatorilor lui Miles Davis, dar şi din cea a lui Chet Baker. Din fericire, nu sună nici ca unul şi nici ca altul, pentru că are o ‘voce’ doar a sa, cea care l-a propulsat între primii artişti ai Italiei, l-a făcut să cîştige în 2009 Premiul Musica Jazz pentru cel mai talentat jazzman Italian, să colaboreze cu J. Hassell, cu Rava şi Fresu, cu R. Hargrove. Criticii îl descriu pe Aquino ca pe un artist mediteranean şlefuit cu tuşe scandinave, deoarece adoră să asocieze instrumentele şi compoziţiile sale cu cele ale colegilor nordici din breaslă. În 2012 se înrolează în cvartetul lui Manu Katche, iar în nume propriu îşi lansează un album splendid la chiar casa de discuri a lui Fresu, noi şi noi proiecte derulîndu-se de atunci.

Triunghiul nu neapărat echilateral, ci mai degrabă exponenţial, sfidînd raţiunea, se întregeşte prin prezenţa lui Michele Rabbia (1965), un veritabil exorcist al bateriei, al tuturor instrumentelor de percuţie şi al absolut oricăror alte obiecte în care se poate (sau nu) lovi, din care Rabbia ştie a extrage un sunet, un demon, un suflet. Sînt multe de povestit despre cariera sa, despre proiecte şi colaborări cu mari nume ale jazzului, însă, fiind muzicianul cu cele mai multe prezenţe la Jazz In Church, va vom provoca să aflaţi dumneavoastră înşivă motivul acestor reveniri. Iată cum salutam, nu demult, una dintre reprezentaţiile sale de aici, din Biserica Lutherană: „Autorul unor proiecte de percuţie solo probabil unice şi din punct de vedere sonor, şi vizual, nu este doar un muzician avangardist, un antemergător, un artist care poate găsi sunet înăuntrul oricărui obiect, nu neapărat instrument, ci şi un coregraf desăvîrşit al mişcărilor scenice şi un regizor inspirat al spectacolelor sale. Vedi Rabbia, poi mori, am putea parafraza, mai ales că înţelesul acestui patronimic e, precum şi în română, acela de turbare. E turbat la figurat, în sensul bun, acest percuţionist de re-nume, acest dezlănţuit instrumentist şi creator. Sceptic înainte, spectatorul este extatic în timpul şi după recitalul lui Michele Rabbia. Pentru motive şi emoţii percepute cu fiecare fibră.”