Dragă Adina,

Spui, la sfîrșitul scrisorii tale, că îmbătrînirea resimțită destul de puternic începe la 35 de ani pentru că atunci încep să apară paradeniile, tot felul de tulburări de sănătate care te scot parțial din priză. Oare așa să fie? Nu cumva ai căzut în butoiul cu melancolie? Ești sigură că nu te-a influențat mohoreala de-afară, întunericul iernii și ploaia continuă în judecata asta? Sper că da. Așteaptă să vină primăvara, o să-ți schimbi părerea. Prea vezi lucrurile în negru. Hai să ți-l dau de exemplu pe Ițic, ca să te mai pun un pic pe picioare. Ițic se întîlnește cu rabinul la colțul străzii. „Măi, Ițic”, spune rabinul, „am auzit că vrei să te însori cu Rașela.” „Corect“, zice Ițic. „Nu cred că e bine ce faci. Rașela are 40 de ani, iar tu ai 75. Și gîndește-te cum vor sta lucrurile peste zece ani. Tu vei avea 85 de ani, iar Rașela, 50. “ „Da, rabinule, ai dreptate”, spune Ițic. Și după un moment de gîndire profundă adaugă: „Va fi atunci mult prea bătrînă pentru mine.” Lăsînd gluma de-o parte, hai să-ți povestesc acum ceva grav: o femeie sună la poliție și se plînge că în sala ei de baie bîntuie o fantomă. De fiecare dată cînd intră în baie, spune ea, apare brusc o bătrînă, în oglinda de deasupra chiuvetei.

Ce să-i faci, ne cam timorează faptul că timpul trece cu accelerația la podea și că îmbătrînim. Aici în Vest, nimeni nu vrea să îmbătrînească și nu acceptă ideea că anii trec. Povestești că ai văzut și tu o parte din bătrînii Vestului, ajunși la voi, în excursie cu autobuzele și vizitînd castele, plaje, muzee și ce s-o fi nimerind. Sînt sigur că cea mai mare parte dintre ei erau nemți. Pensionarii nemți sînt, incontestabil, campioni mondiali la capitolul voiaj. Unii își toacă pensia pe tot mapamondul, fotografiind și admirînd și, adesea, dînd lecții și criticînd plini de pedanterie ceea ce văd, iar nenumărați bătrîni s-au mutat definitiv în Spania sau Italia, fugind de ploaie și frig, pe cînd zeci de mii de bunicuți și bunicuțe pleacă toamna ca păsările migratoare în țările calde, de unde se întorc primăvara înaripați. Acolo au format adevărate colonii. Aproape un milion dintre nemții care trăiesc în străinătate au peste 65 de ani. În Tenerife, anul trecut, am întîlnit în unele localități, ca de pildă Santa Ursula sau pe unele plaje, mai mulți pensionari nemți decît toți tinerii și bătrînii spanioli de-acolo luați laolaltă. Dar nu-i nimic, prin regula compensației, aud uneori în centrul Düsseldorfului mai mult spaniola decît germana.

Progresele medicinei au prelungit enorm viața și au făcut posibil să rămînem, aici, în Vest, plini de elan și vigoare pînă la adînci bătrîneți. Și chiar și cei care aparent de-abia se mai țin pe picioare sînt, în general, dispuși să lupte cu viața și dacă e nevoie și cu dușmanii. Cum cu care dușmani? Iată ce am citit ieri in Rheinische Post, unul din ziarele mari ale Düsseldorfului:

Siebenundachtzigjährige Rollatorfahrerin kollidiert mit neunzigjärigem Rollstuhlfahrer

O femeie cu rolator, în vîrstă de 87 de ani, intră în coliziune cu un nonagenar în scaun cu rotile

În localitatea Pfersee din Baden-Württemberg a fost chemată ieri poliția. Într-un cămin de bătrîni, o doamnă de 87 de ani care se deplasa cu rolatorul s-a ciocnit cu un nonagenar într-un scaun cu rotile. A urmat un conflict violent, în urma căruia poliția a înregistrat leziuni corporale la cei doi implicați, precum și pagube materiale. Nonagenarul, care avea, conform poliției, zgîrieturi pe brațe și pe față, a insultat doamna cu rolatorul în repetate rînduri și a apucat-o de haine, smucind-o spre el și aplicîndu-i o lovitură în cap. Doamna de 87 de ani s-a ales cu un cucui și o zgîrietură pe gît, cu ochelarii sparți și cu pulovărul, în parte, deșirat. A fost depusă plîngere pentru atac la persoană și distrugere de bunuri materiale.

Da, energia și vitalitatea la bătrînețe au uneori forme ciudate de manifestare, aici în Vest. Iar faptul că refuzam să ne acceptăm tarele vîrstei poate duce pretutindeni la efecte derutante. Mama, de care ți-am povestit data trecută că nu aude, dar nu ar recunoaște-o nici în ruptul capului, m-a rugat, luna trecută, la ultima mea vizită, să-i fac rost de un celular ca să vorbească cu mine la telefon. Cînd i-am spus că celularul nu-i va folosi la nimic, s-a supărat. Așa că am cedat și i-am cumpărat, totuși, un telefon mobil. Redau, traducînd în română, dialogul ultimei noastre conversații telefonice, care a avut loc duminica trecută, cînd am sunat-o:

— Alo! Mamă? Alooooo! Mă auzi? Mamaaaă! Mă auuuuzi?

— Alo? Cine-i? Cine-i acolo? Mh. Nu-i nimeni?

— Alo! Aloooo! Sînt euuu! Euuuuuu! Jan! Jaaan!

— Mh, nimeni?

— Aloooo! Mamă! Sînt eu! (se aude o voce din spate)

— Alo?Jan, tu ești? Alo? A zis infirmierul că ai fi tu! Alo? De ce nu răspunzi?

— Aloooo! Mama! Dă-mi-l, te rog, pe infirmier! Alo! Mă auzi?

— Aloo? Jan! Ești la telefon? A zis infirmierul că ai putea fi tu la telefon. Mh. Alo? Fii atent că am o problemă... Nu prea se aude la telefonul ăsta.

— Eu te aud! Eu te aud bineee! Aloooo! Mamaaaă! Mă auzi, mamaaaă?

— Alo? Jan? Ești la telefon sau nu?

— Aloooo, daaaaaaaa! (pe la etajele de deasupra și dedesubtul meu s-au închis de mult toate geamurile)

— Fii atent, Jan, în caz că ești tu: Au fost Connie cu Bernd la mine în vizită (Connie e vară-mea care locuiește la Einbeck, Bernd e soțul ei). Și i-am zis lui Connie să te sune și să-ți spună că a fost aici.

— Da, Connie m-a sunat!! Alo, mamă, ma auzi? M-a sunat Connie!!

— Te-a sunat Connie?

— Da! Daaaaaaaa!

— Nu te-a sunat? Hm.

— Ba daaaa! M-a sunat! Daaa!

— Alo? Mh, deci nu te-a sunat. Păi nici pe asta nu mai poți să te bizui.

— M-a sunaaaat!!!

Apoi am închis, disperat și resemnat. Jur că nu am inventat un cuvînt. Jur. Și să nu rîzi, că mie nu-mi vine să rîd. I-am trimis protocolul acestui dialog și prietenului meu Florin din Timișoara, prin e-mail, cu mențiunea: „Florine, te rog să nu rîzi! Că mie nu îmi vine să rîd.“ Iată ce mi-a răspuns: „Dragă Jan, crede-mă că, știind ce probleme ai cu mama ta, am făcut tot posibilul să fiu sobru și trist, cînd am citit e-mailul tau. Și ar trebui să îmi fie rușine că nu mi-e rușine să recunosc că am leșinat de rîs, inclusiv cînd l-am recitit. Am insistat ca Adina (Adina fiind nevastă-sa) să îl citească, și am decis să-l recitim și atunci cînd ne va fi mai greu cu părinții noștri. Auzi, pot să dau mai departe povestioara?”

Da, există tot felul de oameni pe lumea asta care nu iau problemele grave în serios.

După această derutantă conversație, i-am scris mamei o scrisoare, prin care îi propun să corespondăm și în continuare, și să renunțăm din motive tehnice la celular. Sper că nu mă sună din nou ca să mă întrebe de ce nu vreau s-o ascult.

Vara trecută am avut parte de o experiență de neuitat în ceea ce privește trecerea timpului. Am vizitat la sfîrșitul lunii august, după 40 de ani de absență, biblioteca de la Casa de Cultură din orașul meu natal Reșița de unde împrumutasem cărți cu nemiluita pe cînd eram elev. Biblioteca imensă se afla exact ca pe timpuri, la etajul doi. Și rafturile de cărţi, printre care treceai pe două culoare strîmte, erau și ele încă acolo, chiar daca tomurile prezente erau altele între timp. La un birou, în noua încăpere a cărților pentru copii, ședea în fața laptopului o femeie bronzată, cu părul blond, într-o rochie înflorată de vară. Cînd m-a auzit intrînd, a ridicat privirea, apoi s-a ridicat încet în picioare. Avea cam la 60 de ani. Am crezut că am o iluzie optică, văzînd că i se înmoaie trăsăturile feței, că buzele încep să-i tremure și că-i apar lacrimi în colțul ochilor. Nu, evident nu era vorba de un atac de alergie la polen sau praf. „Ați fost profesorul meu de franceză cînd eram la liceu, în clasa a douașpea!“, mi-a spus emoționată. „Nu v-ați schimbat deloc. Doar părul vi-a încărunțit un pic.“ Am fost și eu, desigur, șocat, profund mișcat și oarecum flatat. Oare să nu mă fi schimbat deloc? Probabil că avea dreptate. De la vîrsta de douazeci și ceva de ani, cînd îi predasem ei franceza, nu mă schimbasem de loc, cu excepția părului meu cărunt. Și cu excepția celor douăzeci, treizeci de kilograme în plus, a cutelor adînci à la Keith Richards, a depresiilor din cauza vîrstei, a problemelor de stomac și de inimă, a deziluziilor inerente, plus a altor cîteva mici neajunsuri, am rămas absolut identic cu cel de odinioară. Să crezi că îmbătrînești este o absolută prostie, căci îmbătrînirea nici nu există în realitate. Asta o știe oricine care nu se mai uită niciodată în oglindă, de la 40 de ani în sus. 

***

Dragă Jan,

Apropo de bătrînețe, ambele mele bunice au trăit peste 90 de ani, așa că mă gîndesc că am ceva șanse să ajung pînă la această venerabilă vîrstă. Probabil că este mai important cum ajungi – de preferat cu mintea întreagă și pe picioarele tale. Ceea ce-ți doresc și ție. Pe bunica mea de la Cluj n-am perceput-o niciodată ca pe un om bătrîn, nici chiar atunci cînd trecuse binișor de 80 și mă fascinau mîinile ei, cu pielea ridată, moale și subțire ca un pergament. De altfel, pielea este prima care îți arată vîrsta, îți reamintește că nu mai ai de mult 20 de ani, la un moment dat devine doar un ambalaj uzat, îți vine să-l dai la o parte, ca să regăsești omul de dincolo de ea. Însă bunicii nu sînt niciodată bătrîni, sînt doar bunici, pentru copii bătrînețea este o perspectivă atît de îndepărtată, încît n-o văd nici dezgustătoare, nici nu-i înspăimîntă. Mai grav e cînd îți îmbătrînesc părinții, pentru că ești brusc conștient de propria ta îmbătrînire. Cu bunica de la Cluj vorbeam deseori despre moarte, cu seninătate. Începea multe fraze cu „cînd o să mor eu…” sau „cînd eu n-o să mai fiu…” – un soi de proiecție, își imaginea continuarea vieții noastre, a celorlalți mai tineri, în afara existenței ei și i se părea firesc să fie așa. Nu privea deloc moartea cu ranchiună. Atunci eu îi dădeam o replică absurdă – „Haide, mamă mare, cum să mori!?” „De ce să nu mor, că-s bătrînă! Am trăit destul!” – venea ea cu argumentul suprem. În fiecare zi, după masa de prînz, bunicii de la Cluj își făceau siesta și își citeau cu voce tare rubrica de Decese/Comemorări din ziarul local. Din cînd în cînd recunoșteau pe cîte unul care s-a dus – vreo fostă vecină din cartierul Mănăștur, un fost coleg de aramtă a lui tata mare. Era ca și cum ar fi primit vești, triste e adevărat, totuși noutăți despre prietenii din tinerețe. Nu păreau din nou deloc afectați, cred că doar oamenii simpli își pot accepta moartea cu lejeritate și ca făcînd parte din viață.

Bunica de la București, în schimb, ceva mai sofisticată (o disprețuia un pic, de altfel, pe cuscra sa de la Cluj) era terorizată de ideea sfîrșitului. Spre deosebire de cealaltă, care muncea toată ziua prin casă ca să-și umple timpul – deretica, gătea, cosea —, aceasta nu făcea nimic, aștepta. Și pentru că mai era și ipohondră, se văita mai tot timpul de bolile sale imaginare și încerca să-și prelungească viața la nesfîrșit. Îmi amintesc ziua ei de naștere, la 90 de ani, cînd le-a invitat pe prietenele ei cu care juca la două săptămîni „pietre”, adică Rummy. O adunare de babe ușor sclerozate, dar vesele, mai ales după cîteva pahare de vin. Una dintre ele, cu vreo doi ani mai mare decît bunica, înaltă, slabă și singură cuc, frecventa destul de des cimitirul Bellu ca să îngrijească mormîntul fostului ei soț. Povestea că întîlnise acolo un soi de pretendent, un gropar care tot încerca să o ajute cu una, alta, să măture piatra funerară sau să-i ducă florile, doar ca să intre în vorbă. Și la un moment dat, i-a făcut chiar și un compliment – „Doamna Florentina, sînteți cea mai frumoasă din cimitir!” Cînd au auzit povestea, celelalte babe, mai puțin bunică-mea, care era mai sobră, au rîs, iar Miss Cimitir s-a îmbujorat ca o fată mare, probabil că îl plăcea pe gropar.

După 90 de ani, bunică-mea a început să se sclerozeze cu adevărat, însă probabil că a contribuit și mutarea din apartamentul ei în cel al părinților mei. Am auzit explicația asta și din alte părți – dacă sînt foarte bătrîni și îi muți din spațiul lor, nu se mai adaptează și li se taie filmul. Iar în România, mulți fii și fiice aleg să-și aducă părinții în propriile lor locuințe ca să-i îngrijească, atunci cînd ei nu mai pot să se descurce singuri. Nu este deloc mai comod, pentru că au multe de tras cu ei – mai ales în fazele terminale, cînd îi spală la fund –, însă există o concepție generală că ar fi rușinos „să-ți trimiți părinții la azil”. O asemenea alegere ar demonstra că ești egoist, nu vrei decît să scapi de ei cît mai repede. Știu că în Occident, părinții nu vor să ajungă o povară pentru copii, unii încep să-și caute un azil decent încă de pe la 50 de ani, însă probabil că voi – și mă refer acum la cei din Vest, la modul general, aveți o educație în acest sens. Cred că la noi rușinea de „a-ți băga bătrînii la azil” ni se trage de la reputația proasta a acestor stabilimente de pe vremea lui Ceaușescu. Atunci erau cu adevărat horror și, desigur, toate erau „de Stat”, fără un personal de genul aceluia despre care povesteai tu, de multe ori fără căldură, cu mîncare puțină și proastă. A trimite un bătrîn la azil era o condamnare la o moarte prematură, însă lucrurile s-au mai schimbat între timp. O altă discuție e cea legată de abandon – îl trimiți printre străini, îl lipsești de dragostea familiei. Însă cum mai poate simți dragostea familiei din moment ce nu mai recunoaște aproape pe nimeni? Bunică-mea, într-o fază avansată de demență senilă, nu-l mai recunoștea decît pe taică-miu, eu și mama eram doar „femeile din casa asta”. Se trezea în miez de noapte, se îmbrăca și ieșea pe ușa apartamentului, ca „să plece acasă”. Își ascundea banii – o sumă mică prin casă – și dup-aia uita unde-i punea, așa că ea și taică-miu căutau banii cîte o zi întreagă, îi descopereau în cele din urmă sub vreo saltea sau un covor. Cum poți să faci față zi de zi la așa ceva, fără s-o iei tu însuți razna? – mă întreb. În plus, e cumplit să vezi în fiecare clipă toată această degradare umană și să te gîndești în același timp cu duioșie și deja cu nostalgie la omul întreg care a fost cîndva.

Dar hai să-ți povestesc și ceva mai vesel legat de bătrînețe, pentru că deja se simte primăvara pe afară și noi cu toții vom „renaște”, ca în fiecare an și ne vom simți brusc mai tineri. Așa că îți voi povesti despre prima mea vizită la un cardiolog și despre gașca simpatică pe care am întîlnit-o acolo.

„Aici este cardiologia?“ – întreb, după ce căutasem prin toată clădirea, evitînd dinadins să mă apropii de ușa unde era cea mai mare coadă. „Da, da, aici este!“, mi se răspunde în cor, pe mai multe voci. Sînt privită prin ochelari și pe deasupra lor, exact așa cum privești o insectă necunoscută, de pe o altă planetă, care reprezintă un potențial pericol. Cunosc acea privire care înlocuiește jumătatea de răspuns nerostită: „Da, aici este, dar noi sîntem aici de multă vreme, dinaintea ta, de fapt dinainte ca tu să fi apărut pe lume… așa că să nu-ți treacă prin cap să intri înaintea noastră!“. Desigur, n-aș îndrăzni așa ceva. Mă așez pe un scaun și mă uit la ceas – dacă așa stau lucrurile, cu siguranță voi întîrzia la ședință. Pentru că simt în continuare privirile ațintite asupra mea, de data asta doar pline de curiozitate, îmi concentrez atenția asupra telefonului.

Ceilalți pacienți sînt trecuți binișor de 80 și au un aer suferind comun. Răsuflă greu sau poate doar mi se pare mie. „E de la inimă!“ – îmi zic și simt, la rîndul meu, cum mi se strînge inima. La un moment dat, o doamnă cu bască se ridică în baston și se îndreaptă spre toaletă. Un pas, încă unul, mă întreb dacă va ajunge pînă acolo. Rămîne încremenită ca o statuie în mijlocul holului. Oare chiar vrea să ajungă la toaletă sau pur și simplu s-a ridicat ca să fac un pic de mișcare, așa cum i-a recomandat doctorul? Se clatină ușor. Dacă o să cadă?

Din cabinet se aude vocea doctorului care pune diagnostice complexe. De la etaj mai răzbate cîte un geamăt de la stomatologie. La parter e o liniște mormîntală care deja mă sperie. Ce caut eu aici? La cardiologie vin oameni cu adevărat bolnavi cu inima, cardiacii, poate unii mai au de trăit doar cîteva zile… Încep să-i privesc cu compasiune. „Știți cumva, se respectă programările?“ – întreb eu, mai mult ca să-i readuc pe toți la viață. Doamna grasă, cu părul scurt, de lîngă mine de-abia așteaptă să vorbească ceva, orice. „Păi, da! S-ar fi respectat dacă n-ar fi intrat trei deodată… e pacientul, soția pacientului și cu fiica, iar acum îi consultă pe toți, în familie!“ Dumneavoastră la cît aveați programare? − întreb. „La unșpe!“ „Și eu tot la unșpe!“ – zice doamna cu bască, în baston. Ciudat! Toată lumea are programare la unșpe, numai eu la unșpe jumate. Și e douășpe fără un sfert. „E clar, o să întîrzii la ședință!“ – gîndesc cu voce tare. „Și o să vă certe șefu’, nu-i așa? Să nu vă enervați, stresul ăsta, de aicea pleacă toate bolile! Mai bine vă reprogramați și vă duceți la servici!“ – zice doamna cea grasă, de lîngă mine, iar soțul ei, cam livid la față, o aprobă dînd din cap. Apoi, inevitabil: „Dar de ce boală suferiți?“ Cu alte cuvinte, ce caută baba asta mai tînără pe aici? E un control de rutină – zic. Am niște palpitații. „Și eu am avut palpitații!“ – zice doamna de lîngă mine, pe un ton plin de înțelegere. „Mai ales seara, să vedeți ce palpitații aveam, oho! Nu-i mare lucru, o să vă dea tratament!“ Îmi zîmbește conspirativ, diferența de vîrstă dintre noi e de cel puțin 40 de ani. Atmosfera s-a mai înviorat, se pare că toți am avut palpitații. Însă domnul livid care e cel mai cardiac dintre toți are probleme cu pata: „Uitați aici, pe mînă! E pata asta roșie, mi-a apărut de trei zile și nu-mi mai trece… sigur e un vas, o arteră, o venă. În rest mă simt bine cu tratamentul, dar pata asta… mă enervează și mi-am zis să i-o arăt lui dom’ doctor ca să vadă ce e și să mă liniștesc!“. „Iar eu am venit cu el ca să-l susțin!“ – ciripește doamna grasă, fericită că nu ea e pacienta, cel puțin nu astăzi. „Locuim oricum vizavi“ Ah, sînteți cu soția, mă prind eu. Domnul cu pata rîde. „Păi, doar nu era să fi venit cu prietena! Sîntem căsătoriți de 50 de ani.“ „Foarte bine că ați venit… decît să fi citit pe calculator tot felul de bazaconii și să vă speriați degeaba!“ – intervine și doamna cu bască. „Soția e cu Internetul… eu nu citesc!“, zice bărbatul. Conversația continuă, însă atenția e îndreptată în continuare asupra mea, eu sînt intrusul. „Păi, și de ce aveți palpitații?“ Habar n-am, sînt emotivă, fumez. „Fumați? Aruncați țigările acum!“ – aproape că-mi ordonă bărbatul livid și chiar se înroșește ușor la față. „Țigările sînt cel mai mare rău pentru inimă. Și eu am fumat douăzeci de ani… dar cînd am zis că mă las, m-am lăsat.“ „Vă e frică că vă îngrășați?“ – îi ține isonul și soția. „Băiatul nostru a slăbit 60 de kilograme. Avea o sută șaizeci, acum are o sută. A avut voință, a mers la sală și a slăbit!“ Promit că las țigările, că nu mă îngraș, că o să merg la sală. „Păi, deja pe jumătate v-ați vindecat!“ – rîde domnul cu pata roșie. „O să vă zică ce și cum domnu’ doctor… e un doctor foarte bun și are și aparatură din asta nouă!“ – mă încurajează doamna cu basca, iar eu îmi imaginez tot soiul de gadget-uri SF care monitorizează inimile tuturor acestor oameni. „Deși poți să intri la el și să-ți spună că n-ai nimic și dup-aia să cazi pe stradă… că așa-i cu inima!“, trage ea, sumbru, o concluzie. Eu simt palpitații ușoare și-mi duc discret mîna la piept. Se lasă din nou o liniște care nu prevestește nimic bun. Se aude iarăși un geamăt de la stomatologie, cineva acolo sus chiar suferă. Noroc că se deschide ușa și ies, pe rînd, pacientul, soția pacientului și fiica. Toți sînt consultați și binedispuși. Pacienții de afară se reped spre ușa cabinetului, mai ales doamna cea grasă care nu era pacientă, doar a avut palpitații, dar i-au trecut. „Mai întîi dînsa, avea programare la unșpe jumate!“ – zice doctorul, arătînd spre mine. „Pe dvs. v-am chemat la douășpe, fără programare, ați insistat să vă văd!“ „Da, dar la noi nu durează mult!“ – încearcă să-l convingă soția, cu un pas în cabinet. Eu sînt de acord să le cedez locul, în fond tot s-a dus naibii ședința. Se pare că și ceilalți bieți cardiaci își notaseră greșit orele și erau fără programare, doar așa, în trecere pe la cabinet. Mă vor urî pentru multă vreme. Doctorul mă invită înăuntru, pacienții se liniștesc și își acceptă soarta potrivnică, doamna cu bască își reamintește că trebuie să ajungă la toaletă. Un pas, încă unul…

Consultația mea durează vreo trei sferturi de oră, mă gîndesc oarecum cu părere de rău la oamenii de afară. Bolnavi adevărați de inimă, nu închipuiți ca mine. Totuși, dacă te încăpățînezi să mergi pe la doctori și nu mai ești foarte tînăr, e imbosibil să nu-ți găsească ceva. Plec și eu cu un mic diagnostic, o valvă care nu se închide bine, o ușoară insuficiență mitrală și, desigur, „un tratament“. Ies un pic speriată din cabinet. Ceilalți pacienți, care au auzit totul (inima ca inima, dar se pare că, după 80, cu auzul stai foarte bine!), nu mă mai privesc ca pe o insectă ciudată, de pe altă planetă. Îmi zîmbesc cald, cu milă. „Curaj!“ – îmi strigă doamna în baston. „Organismul e tînăr și va lupta!“ Îmi dau seama cu amărăciune că mă recunosc ca făcînd deja parte din gașca lor.

E acel moment în care începi să ții cont de vîrstă, de începutul unui declin, de uzură și de faptul că timpul trece, de fapt, ireversibil. Iar pacienții trecuți de 80 care așteaptă la ușa cabinetului de cardiologie nu mai reprezintă doar o proiecție a unui ipotetic și îndepărtat viitor pe care îți permiți să-l iei la mișto. Un pas, încă unul… și te trezești pe negîndite acolo.