Din 2013, Răzvan Mureșan este regizor la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, iar din 2007, asistent universitar la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Pe 29 ianuarie va avea loc premiera spectacolului Bzzap, recenta piesă semnată de Robert Cohen. Este a doua montare din această stagiune a regizorului Răzvan Mureșan, realizată la Teatrul Național din Cluj-Napoca, după Richard al III-lea se interzice de Matei Vișniec, a cărui cronică o puteţi citi aici.

Ce tip de dramaturgie preferați?

E vorba de un gen care a ajuns, încă timid, și la noi. Mie îmi place foarte mult dramaturgia engleză contemporană și formulele de teatru practicate în Marea Britanie. Nu mă refer la teatrul de consum, la teatrul comercial, ci la o modalitate mai îndrăzneață de a face spectacol. Am văzut, fie live, fie înregistrate, spectacole în care dispare orice barieră între actori și public. Mă simt foarte aproape de teatrul imersiv, care are deja o istorie remarcabilă și cred că aceasta e o propunere de actualitate și de viitor în același timp, pentru că e important ca publicul să fie parte din spectacol. De vreme ce în cinematograf s-a impus 3 D-ul care este tot o variantă de a „imersa” publicul, iar în performance se impun instalațiile care conțin spectatorul, cred că și teatrul ar trebui să aibă din ce în ce mai mult în vedere importanța implicării publicului. E, practic, vorba de o reașezare a emoțiilor între scenă și sală, între actor și spectator. Funcțiile lor se împletesc, se combină, se transferă de la unul la celălalt.

De ce spectacolul Richard al III-lea se interzice de Matei Vișniec?

Mi-am dorit ca el să fie, într-un fel, o continuare a Spectatorului condamnat la moarte, tot de Matei Vișniec, dar nu a fost ceva programat. După ce am prezentat Spectatorul..., m-am gîndit că sala în care jucăm (Studio Art Club) are un potențial care poate fi exploatat în profunzime. Ea nu este o sală destinată producțiilor teatrale, ci adaptată în vederea montării unor spectacole. De fapt, așa am ajuns să montez Spectatorul condamnat la moarte, pornind de la proprietățile sălii, care mi se părea că se pretează foare bine „înscenării” unui proces bolșevic. Mai în glumă, mai în serios, vorbeam cu prietenii mei actori și le spuneam că chiar ar fi bine să existe o continuare a acestui tip de proiect. Astfel, am venit cu propunerea montării spectacolului Richard al III-lea se interzice. Fiind vorba cam de aceeași echipă, am stabilit chiar niște legături între rolurile pe care actorii le au în primul spectacol și ipostazele în care au fost distribuiți în cel de al doilea. De exemplu, Matei Rotaru, interpretul lui Meyerhold în al doilea spectacol, este cel care joacă rolul regizorului în primul spectacol. Miron Maxim, interpretul lui Stalin în Richard al III-lea se interzice, este Judecătorul din Spectatorul condamnat la moarte, tot un soi de „tătuc”.

Ce forme ar putea căpăta cenzura în lumea contemporană?

De la o autocenzură, acel tip de cenzură pe care ți-l impui pentru că uneori trebuie să faci anumite compromisuri ca să reușești să te exprimi, pînă la modul în care e văzut teatrul în anumite contexte. Există forme de cenzură date chiar de anumite direcții estetice. În plus, trebuie să ții cont de public, cerințele și gustul lui pot impune o variantă de cenzură care îți direcționează uneori opțiunile artistice și care te poate împiedica să montezi oriunde, orice.

Lucrați foarte mult la interactivitate; ce riscuri implică o astfel de formulă de spectacol?

Ambele spectacole de care vorbim acum, dar mai ales Spectatorul condamnat la moarte implică riscuri. Există, desigur, o marjă de siguranță în care se mișcă spectacolul și în limitele căreia încercăm să încadrăm anumite jaloane ale lui. Au existat unele reacții date de zona de risc a spectacolului, dar ele sînt interesante și pînă la urmă fac foarte bine și spectacolului, și experienței artiștilor. Pe moment însă, ele necesită un alt tip de actor decît cel tradițional, e nevoie de un actor mult mai spontan, care să gasească, în situații limită de spectacol, rezolvările cele mai adecvate. Din fericire, în echipa de la Cluj există astfel de actori, cărora le-a plăcut foarte mult ideea implicării publicului, acest demers de a face cumva din spectatori o categorie de actori. E un mod de a vedea teatrul care cred că trebui folosit mai mult, pentru că are funcția de a ne apropia cît mai mult de spectatori, iar acestea sînt vremuri în care e nevoie să îi aducem pe oameni cît mai aproape de teatru.

Pînă la urmă, spectatorul e protejat de o convenție, chiar dacă nu e cea tradițională...

E adevărat, numai că noi mizăm pe scoaterea spectatorului dintr-o zonă de confort cu care a fost obișnuit, rezultatul fiind nu numai implicarea lui efectivă în spectacol, transformarea lui în parte integrantă a actului artistic, dar și prilejuirea unei experiențe mai intime, mai profunde cu spectacolul respectiv. Eu, personal, mă simt la mare distanță de teatrul cu o scenă mare, cu o sală cu mii de locuri, în care spectatorul din ultimele rînduri aproape că nu vede chipul actorului. Mă simt foarte aproape de un tip de teatru mult mai intim, mai aproape de spectator, fie că e interactiv, fie că nu.

În plus, există multe formule de teatru care pur și simplu nu mai funcționează azi, în acest gen de cutie italiană, de raport frontal, în care publicul e la locul lui în sală, iar actorii la locul lor pe scenă, cu distanța de confort între ei. Sînt spectacole și texte care nu se mai pretează acum unei astfel de configurații.

Dacă aţi monta Richard al III-lea de William Shakespeare, în ce spațiu l-aţi plasa și în ce viziune?

Viziunea mea ar fi legată, fără îndoiala, de lumea în care trăim și în care Shakespeare se regăsește în continuare cu fiecare piesă a lui. Dacă îl relaționez cu Richard al III-lea se interzice, Richard al III-lea ca om, ca făcător de istorie, pare depășit atunci cînd il comparăm cu Stalin, ceea mi se pare un aspect foarte inteligent tratat și urmărit în textul lui Matei Vișniec. Avem de-a face cu două formule, cu două tipologii de dictatori, iar cea care e mai aproape de noi e infinit mai perfidă decît cea din alte timpuri. Poate că o montare cu Richard al III-lea de Shakespeare ar trebui să conțină această realitate. Chiar dacă o anumită istorie nu are legătură directă cu noi, anumite punți pot fi găsite. Și aici s-a murit pentru lucruri pe care azi, cînd le avem, ni se pare că se petrec de la sine, cînd, de fapt, la bază există un sacrificiu.

Mi-aș dori să îl pot monta tot într-un tip de spațiu care să permită proximitatea publicului, dar nu ar fi foarte simplu. Spațiile teatrale de la noi sînt în procent covîrșitor cutii italiene. Sînt prea puține spațiile necesare unor montări adecvate timpurilor pe care le trăim acum, în care e din ce în ce mai necesară apropierea de public și experimentarea unor noi formule de spectacol.   

Considerați că faceți teatru politic?

Nu m-am apropiat niciodată de teatrul politic propriu-zis, în sensul unui teatru al problemelor momentului, un teatru angajat, militantist. În formulele pe care le propun există, fără îndoială, dimensiunea politică și cumva așa s-a născut dorința de a monta cele două spectacole pe textele lui Matei Vișniec. Desigur, putea exista un alt pretext prin care să se vorbească despre o perioadă traumatizantă din punct de vedere istoric, dar am preferat să propun această formulă care să nu se limiteze la un discurs unidirecționat, ci o variantă de spectacol în care se păstrează și politicul, și esteticul, și experimentul, în care pînă la urmă ceea ce rămîne la modul fundamental este teatrul.

a consemnat Gina Șerbănescu

Foto: Nicu Cherciu