Pentru ultima oară, probabil, în acest an, am ieşit la alergat în parcul Carol din capitală în această duminică de toamnă. Vremea era mult prea frumoasă ca să ratez.

La opt seara, mi-am pus căştile pe urechi, am pornit muzica şi am început să dau ture ca un titirez. Pentru astă îndeletnicire, am de ales între două perechi de adidaşi: unii roşii, în care mă simt confortabil, dar la care se desfac des şireturile, alţii negri, mai puţin confortabili, dar la care nodul rămîne ferm toată ziua.

Cei roşii sînt preferaţii mei. I-am ales şi de astă dată şi nu m-au dezamăgit: m-am aplecat să strîng şireturile de vreo patru ori. Ultima oară, în dreptul Mormîntului Eroului Necunoscut din faţa mausoleului (acolo unde stau permanent de gardă doi militari). Mă aplec să fac fundă, dar îmi cad căştile de pe urechi. Sunetele din jur iau locul melodiilor şi, printre ele, desluşesc, în lateral, cuvintele unui băiat:

— Maitreyi nu se compară cu Suge-o, Ramona! Trebuie s-o citeşti.

E un băiat de liceu, de 16-17 ani, care merge de mînă cu o fată.

Şi mi-a amintit – ca de fiecare dată, în ultimii doi ani de zile, cînd aud numele lui Mircea Eliade sau pomenindu-se, într-un context oarecare, despre el – de una din cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care le-am auzit şi pe ai cărui protagonişti i-am cunoscut.

Povestea am aflat-o în 2015, cînd mă aflam în oraşul Goma din Congo, într-o misiune ONU.

Eu şi Ismail, un ofiţer din Bangladesh, lucram la G6, un compartiment care se ocupa de asigurarea echipamentelor de comunicaţii şi informatică pentru militari şi operaţiunile acestora. El era chief G6, eu, deputy. Tot aici mai lucrau patru subofiţeri: unul din Pakistan, altul din Yemen şi doi din Maroc.

Ismail a rămas pentru mine unul din cei mai bine pregătiţi militari pe care i-am cunoscut în viaţa mea. Profesionist pînă în măduva oaselor, studiase în Statele Unite, terminase şef de promoţie la Academia Militară din Dhaka şi, la toate cursurile de specialitate, se clasase între primii trei (de regulă, primul). Nu am aflat de la el detaliile astea, ci de la cel care l-a înlocuit cînd a plecat în august, maiorul Feroz.

Bangladeshul, aflat la graniţa de nord-est cu India, este nu doar una din ţările cele mai sărace, dar şi cele mai populate (are 155 de milioane de locuitori la o suprafaţă puţin mai mare decît jumătate din teritoriul României). Economic vorbind, e una din destinaţiile preferate pentru corporaţii, mai ales din domeniul textilelor, cum ar fi Zara sau Adidas, care se înghesuie să deschidă acolo fabrici, întrucît oferta de forţă de muncă este uriaşă, pretenţiile angajaţilor sînt ca şi „inexistente”, iar ele îşi permit să-i plătească pe muncitori cu salarii de mizerie pentru a produce mărfurile pe care noi, ulterior, pare-se că le cumpărăm în România la preţuri mai mari decît în afară.

Cît am stat în Congo, am avut ocazia să îmi dau seama că stabilirea apriori a inferiorităţii unor popoare, ori a superiorităţii stilului de viaţă al civilizaţiei vestice (la care ne place să credem că am aderat şi noi) în contrapondere cu normele sociale şi religioase ale altora (religia nu le permite bangladeshenilor să consume băuturi alcoolice, să iasă în cluburi, să stea pe plajă altfel decît îmbrăcaţi, mănîncă cu mîna etc.) e o chestiune de primitivism dogmatic chiar şi printre (unii) români, al căror dublu standard funcţionează după un tipar bine pus la punct, ei reacţionînd visceral, cu o furie oarbă şi ameţitoare, cînd alde francezii îi consideră ţigani şi părîndu-li-se, totodată, firesc să se situeze – exclusiv în virtutea apartenenţei la naţiunea română – deasupra locuitorilor unor ţări mai puţin dezvoltate, cum ar fi Africa sau anumite ţări din Asia.

E o poveste fără sfîrşit.

Ismail sfida, oricum, toate stereotipiile. Un lucru pe care îl afirm şi acum cu tărie e acela că, dacă Armata României ar fi alcătuită din militari ca el, profesionalismul pe care se bate atîta monedă ar atinge un nou nivel. Era respectuos, disciplinat, corect, muncitor, avea un autentic simţ al ierarhiei militare şi autorităţii şi nu îi era teamă să îşi susţină răspicat punctul de vedere. Era persuasiv şi perseverent. Dacă ştia că are dreptate într-o chestiune, murea de gît cu ea, dar nu renunţa. Dacă era refuzat a cincea oară, peste o săptămînă solicita audienţă la locţiitorul comandantului Forţei MONUSCO sau chiar la comandant şi mai explica o dată datele problemei, dar în alţi termeni.

Musulman dedicat, dar nu habotnic, era căsătorit şi avea doi copii (o fetiţă de şase ani şi un băiat de patru ani) cu care vorbea zilnic pe Skype. Soţia lui, de care pomenea mereu cu multă afecţiune, era doctor, lucrase într-un spital din capitala Bangladeshului, Dhaka, dar, cum el era mutat dintr-o garnizoană în alta la fiecare cîţiva ani, a preferat să-l urmeze, devenind medic de familie.

De asemenea, lui Ismail îi plăcea să citească (religie, filozofie, istorie şi mai puţin literatură) şi să vizioneze filme vechi (printre altele, m-a familiarizat cu regizorul Satyajit Ray şi trilogia Lumea lui Apu, pe care v-o recomand, dacă vreţi să urmăriţi şi alt gen de filme indiene decît cele produse la Bollywood). Tot de la el am aflat că Maitreyi al lui Eliade e printre cele mai populare romane de dragoste din Bangladesh, alături de Dragostea nu moare, cartea scrisă patruzeci de ani mai tîrziu, de Maitreyi însăşi. Maitreyi Devi a fost fiica lui Surendranath Dasgupta, un învăţat bengalez, profesor de sanscrită, revendicat cultural în egală măsură de India şi Bangladesh, la fel ca poetul şi scriitorul – mult mai celebru – Rabindranath Tagore.

Cam atît, momentan, despre Ismail. În august 2015 s-a întors în Bangladesh, iar în locul său a venit un fost coleg al lui din perioada Academiei Militare, Feroz.

Feroz era la antipodul lui Ismail. Atît prin prisma preocupărilor, cît şi a rezultatelor. El însuşi recunoştea. Făcea parte dintr-o familie înstărită şi de intelectuali (tatăl, om de afaceri, o soră, absolventă de Harvard şi stabilită în SUA, un frate, profesor la Universitatea din Dhaka), nu prea îi plăcea armata, însă avea o candoare care-l făcea mai mult decît agreabil.

Într-o zi, din una în alta, ajungem să vorbim despre Ismail. Îmi spune:

– Ismail, deşi e unul din cei mai buni ofiţeri de transmisiuni din armata noastră, nu va ajunge niciodată să ocupe o poziţie importantă.

– Cum aşa? am întrebat nedumerit.

S-a codit cîteva minute, apoi mi-a explicat.

Pînă la cîştigarea independenţei, în 1971, Bangladeshul, fostă colonie britanică, făcuse parte din Pakistan, fiind cunoscută drept Pakistanul de Est. Părintele Fondator al noului stat (un fel de George Washington al Bangladeshului) şi artizanul cîştigării independenţei, Sheikh Mujibur Rahman, totodată şi primul preşedinte al ţării, a fost asasinat în 1975, împreună cu familia, la reşedinţa oficială din Dhaka, de cîţiva ofiţeri care, nemulţumiţi de politicile acestuia, au pus la cale o lovitură de stat (doar fetele lui, aflate în vizită în Germania de Vest la acea vreme, au scăpat, una din ele, Sheikh Hasina, fiind din 2009 actualul prim-ministru al ţării).

Ofiţerii care au pus la cale atentatul, deşi au primit imunitate în 1977, au fost acuzaţi din nou o dată cu revenirea la putere, în 1996, a partidului din care făcea parte actualul prim-ministru, iar procesul s-a încheiat, în 1998, cu condamnarea la moarte prin executare a 15 din cei 20 de complotişti.

Deşi au trecut aproape douăzeci de ani ani de atunci, statutul de persona non grata s-a extins – mai mult sau mai puţin oficial – şi către membrii familiilor celor implicaţi în asasinat.

Acum vă veţi întreba: care e legătura între lovitura de stat şi Ismail? Păi, Ismail s-a căsătorit cu fiica unuia dintre ofiţerii care au complotat asasinarea părintelui fondator al Bangladeshului.

Asta mi-a mărturisit Feroz în acea zi, cu multe precauţii.

Şi, din acest motiv, a adăugat, oricît de pregătit ar fi, niciodată nu i se va oferi o poziţie în armată pe măsura capacităţilor sale. Cariera lui se va încheia înaintea altor colegi de breaslă, oameni mai slabi decît el vor fi şefii lui, va fi tras pe linie moartă, cu o pensie modestă şi cam atît.

Îmi amintesc că am zîmbit instantaneu. Curajul lui Ismail de a desfide oprobriul unei populaţii ostile pentru a fi cu persoana pe care o iubea valora mai mult decît orice carieră răsunătoare. Nu i-a păsat de nimic şi, înfruntînd consecinţele, s-a căsătorit cu fiica unuia dintre cei mai detestaţi indivizi din Bangladesh. Pentru că o iubea.

Opt luni, cît am lucrat împreună, deşi ajunsesem foarte buni prieteni şi ne destăinuisem multe unul altuia, nu a scăpat un cuvînt despre această poveste. O ţinea pentru el, poate îi era teamă că nu voi înţelege şi am să-l judec. Sînt speculaţiile mele, nu cunosc motivul real. Dar asemenea poveşti, socot eu, trebuie cunoscute, nu îngropate. Pentru a ne aminti mereu că oameni deosebiţi, de la care avem ce învăţa, există în toate colţurile lumii. Şi, nu în ultimul rînd, pentru a nu uita că „dragostea nu moare”.