● Magda Cârneci, Viață (1995 – 2015), Editura Paralela 45, 2016. 

Poezia Magdei Cârneci a surprins încă de la debut, Hipermateria (1980), prin claritatea notațiilor ce conturează – prin acumulare – o viziune distinctă asupra lumii emoțiilor. Prin intermediul acestora, poezia corporalizează femeia, aflată la diferite vîrste ale frumuseții ei. Multe dintre textele din primul volum, Să privim realitatea în față, Fotografie la minut, Femeie, au o funcție asemănătoare. Cu diferența că, acum, în cartea de față, tonurile sînt mai calde, iar nostalgia pune într-o altă lumină reveriile: „Şi dintre coapsele însîngerate / să iasă brusc o femeie înaltă, frumoasă, / gata să-şi desfacă picioarele/ ca să iasă o altă femeie, şi mai desăvîrşită / Oh, / nu e cu putinţă. Cuvîntul va trebui să aştepte, / să treacă prin nenumărate strîmtori şi abrupte deschideri / pînă ce se va curăţa; va creşte / încet, ascuns, dureros, / ca un cărbune orb şi încins, undeva în infernul pămîntului,/ visînd către imposibile astre, preschimbîndu-se penibil/ în diamant”(Un fel de poetică).

În acest gen de poezie, trupul femeii apare abia schițat, el este doar presupus ca fiind acolo. Din acest motiv, Magda Cârneci evită clișeele liricii carnale. Scriitoarea recuperează toate ipostazele „femeii” pentru a le aduce laolaltă. Ele oricum trăiesc simultan într-o conștiință lărgită, ele au toate tonusul lor originar. Trăiesc ca și cum timpul nu ar mai exista, într-o lume respiritualizată, după ce a cunoscut decăderea și înfrîngerea.

Versurile citate mai sus trebuie corelate cu ultimele din carte. Ele aproximează două momente ale acestei nașteri perpetue. O trăire intensă subsumează toate vîrstele unei ființe și face posibilă clipa (finală?), sudarea aproapelui cu departele: „Bucurie a creaţiei mici în bucuria creaţiei mari: / fătul ce-am fost ţinut într-o palmă vastă umană; pruncul ce încă sînt în mîna unui / artist uriaş, visător: prunc mărunt modelat cu blîndeţe de nevăzute energii şi braţe de aer; / la rîndul lui modelînd din oţel, hîrtii şi imagini mici lumi paralele civilizaţii de jucărie / în lumina eternă. / Bucuria plutirii viitoare printr-un întuneric vast, fertil, hrănitor care e chiar Divinul: / gîndul cosmic sau uterul altei lumi sau pleoapa închisă a celui ce mă gestează. / Să fiu întuneric fără început, fără limite Să mă întorc la mine, la Tine În sfîrşit să mă/ nasc. Şi din mine alte lumi să se nască” (Eu și Lumea). Între aceste două momente dispuse pe o axă fără timp, e concentrată întreaga problematică a cărții, una dispusă pe mai multe etaje. Texte, precum, La mijlocul vieții, Omul matur, La plecarea unui prieten, La aniversară par momente în care încrederea în bucurie și în frumusețe este zădărnicită. În cartea de față, nu absența răului tragic sau metafizic face posibilă această stare de liniște enimgatică, ci conștientizarea unei ciclicități fără de sfîrșit a frumuseții (ce înseamnă totodată și prăbușire, pierdere în abis), care rămîne totuși indiferentă la banalele accidente de parcurs. Una dintre mizele poeziei de față chiar asta este: conviețuirea în limite rezonabile cu demonii amiezii, care își pierd puterea dacă nu li se acordă prea multă atenție.

Poeta știe foarte bine să filtreze stările contradictorii și să și le aproprie pentru a se regăsi pe sine în armonie. Din acest punct de vedere, aș putea caracteriza poezia Magdei Cârneci din cartea de față prin sintagma „armonie dodecafonică”. Armonia ține de stilul limpede și fluid al autoarei, poemele înlănțuindu-se ca niște vase comunicante, chiar dacă nu sînt subsumate unei teme unice. Dodecafonică e lumea interioară marcată de trăiri intense, uneori dramatice, fără ca totuși să se piardă legătura cu esența ireductibilă a personalității. Muzică dodecafonică, dar totuși muzică.

Perspectiva integratoare e cea care răspune pe deplin vocii lirice a Magdei Cârneci. Pentru că există și în cartea de față un text cu un pronunțat caracter de ars poetica, Poemul înalt – „codrul des de simboluri/ ce încetează să mai fie mister/ pentru a fi pură identitate” –, transcriu aici cîteva rînduri dintr-un eseu pro domo al autoarei: „Poetul nu poate oferi decît mărturia propriei sale existențe totale, dovada ființei sale întregi. În absența unor criterii și repere universale, el nu poate veni decît cu dovada făpturii sale puse în joc. Stării cantitative și sincretice a actualității, el nu-i poate opune decît experiența calitativă a totalității sale spirituale, efortul său existențial integrator. […]. El înregistrează prezentul, trecutul și viitorul, în măsura în care coincid cu, și revelează, esența atemporală a ființei sale, în măsura în care sînt căi către ființa sa completă, desfășurată în spațiu și timp, întinsă între naștere și eternitate” (Poetrix. Texte despre poezie și ale eseuri)

Cred că prin cartea de față, autoarea răspunde propriului deziderat poate chiar mai bine decît a reușit să o facă în cărțile anterioare. Valoarea acestei poezii pronunțat ontologice se datorează explorării prin mijloace foarte discrete, antiretorice, dar specifice spiritului vremii, a feminității profunde și atemporale.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.