(Apărut în Dilema veche, nr. 299, 4 noiembrie 2009)

Dragi cititori,

Sînt mai bine de 16 ani de cînd scriu la Dilema (veche)... (Este, practic, dublul celei mai lungi relaţii pe care am avut-o cu cineva!) Am fost de faţă la naşterea revistei, la aniversările ei succesive, la părăsiri (unele, din fericire, temporare) şi regăsiri, la prime-veniri şi primeniri, la schimbări şi mutări, la bucurii şi tristeţi, la suişuri şi coborîşuri şi iar suişuri. Cum se zice la nuntă, "la bine şi la greu".

A fost " o mărturisesc fără nici un bemol " cea mai plină experienţă profesională pe care am avut-o vreodată. La lansarea Dilemei, în ianuarie 1993, Cosaşu a spus (memorabil cum îl ştim) că o revistă se face dansînd. Ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat " dilematic " cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. Dilema a reuşit acest pariu aproape imposibil: să armonizeze "stilurile de dans" diferite ale unor oameni feluriţi. Am dansat, fiecare cum am putut şi ştiut, însă pe aceeaşi muzică. A dance to the music of time (este titlul unui roman englezesc) în interpretarea orchestrei dirijate de Andrei Pleşu.

Iar la sfîrşit, o reverenţă.

Spun, aici, "sfîrşit" pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. Cheful de a dansa mi-a pierit. A intervenit o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film: am văzut, în ultimii ani, cum acest statut " la care visam, adolescent, nesperînd că visul mi se va împlini " a ajuns să nu mai însemne nimic. Credeam că sîntem utili, noi, criticii de film; îmi dau seama însă tot mai mult că probabil împărţim cu cronicarii de dans calitatea de "cea mai nefolositoare meserie din lume". Asta, văzuţi din afară.

Dinăuntru, constat că ceea ce începuse ca o pasiune devine un soi de sinecură. Sîntem invitaţi la festivaluri, în jurii etc., ca şi cum am fi deportaţi în vagoane de lux. Condiţia fiind să nu ne uităm o clipă pe geam, ci numai la filme. Or, dincolo de geam, oamenii nu văd filmele pe care le vedem noi, ci filmele de la televizor, pe care noi le-am văzut deja. Părem că ne chinuim să stoarcem soare din castraveţi...

Am avut totuşi norocul să fiu martorul renaşterii filmului românesc. Numai că, din păcate, perspectivele " şi aici " sînt sumbre. Cînd doi dintre cei mai optimişti regizori români (Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu) recunosc, în diverse interviuri, că filmul românesc a luat un start bun, dar va rata finişul din indolenţă sau incompetenţă instituţională, lucrurile sînt mai grave decît dacă ar spune-o un pesimist incurabil. Nu ştiu dacă românii mai sînt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele. Ce să mai vorbim despre critică... Mi-ar fi, cu siguranţă, foarte comod să mă prefac, avînd de partea mea " deja " comoditatea de a scrie uşor, fără efort. M-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat şi că, în fond, chiar dacă totul s-a schimbat, pot continua ca şi cum "un finiş comod, senin şi nedilematic". Dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare. Vă mulţumesc că m-aţi însoţit o bucată de drum.

a.l.ş.

Ne-a plecat menuetul

Căci menuet era dansul asortat lui Alex. Leo Şerban în viziunea lui Andrei Pleşu de la începuturile Dilemei. Şi nu a plecat în ţara de origine a menuetului, în Franţa adică, ci mult mai departe, tocmai acolo unde domneşte tangoul şi unde, după cum spune o vorbă din redacţie, nu mai e nici extrădare, nici suspin. Ne-a lăsat aşadar în inferioritate numerică, să ne strecurăm fără ajutorul lui printre nenumăratele hore şi bătute locale. O să ne lipsească şi el şi tot bagajul lui, adică acel geamantan pe care cei de la aeroport o să agaţe un bilet pe care o să scrie Buenos Aires. A luat cu el şi poza de pe birou a lui Marilyn Monroe pe care o iubeşte nespus (poate chiar mai tare decît pe Woody Allen). Cu acelaşi geamantan pleacă peste mări şi peste ţări, spiritul lui graţios şi neobosit, spontaneitatea lui intelectuală, micile lui revolte de bun-simţ civic şi nemilitantist. Nu va mai fi cine să coordoneze în revistă cu uşurinţa lui teme imposibile precum "bunătatea", "răutatea" sau "lenea". Nu va mai fi nici cine să-şi asume ironic folosirea greşită, dar tot mai populară (fără negaţie) a adverbului "decît". Va lua cu el instinctul şi măiestria lui speciale de a detecta şi pune la punct orice fel de fanatism sau terorism cultural şi nu numai. Dar, ce putem face dacă, după ce-a văzut toate filmele din lume, a ales lumea mare? Ne-a pus în faţa faptului împlinit, aşa că putem doar să-i urăm drum bun, şedere plăcută acolo unde se duce (aproape în Patagonia) şi adaptare uşoară la statul invers, cu capul în jos adică, de pe partea cealaltă a globului.

"Decît" atît putem face pentru tine, dragă Leo.

Redacţia