(Apărut în Dilema veche, nr.348, 8-14 octombrie 1999)

Înţelepţii fotbalului spun că un meci nu generează violenţa; un meci de fotbal oferă doar un cadru favorabil manifestărilor violente. Reală - cîteodată, simbolică - adeseori, violenţa "fotbalistică" apare mai ales atunci cînd "se declanşează elementele profund înrădăcinate, discriminatorii pînă la extremism ale identităţii." Este o situaţie în care "defularea în masă şi posibilitatea de identificare sînt sporite de prezenţa manifestă sau simbolică a unui adversar sau duşman". Asta n-o zic eu, din mintea mea de cronicar sportiv, ci o afirmă reputaţii sociologi maghiari Miklos Hadas şi Viktor Karádi (Fotbal şi identitate civică, în Secolul 20, nr. 4-7/1998, trad. Maria Dinescu). În ceea ce mă priveşte, eliminînd din start riscurile unei analize aprofundate, voi încerca să fac cronica dublei manşe România-Ungaria, partide de calificare pentru turneul final al Campionatului European de Fotbal. O poveste cu voievozi, martiri, fotbalişti, politicieni, gazetari, mulţime, popor. O poveste reală şi simbolică despre identitate şi violenţă.
 
Preliminarii. Secolul IX (sfîrşitul) - secolul X (începutul): voievodatele din Transilvania, conduse de Gelu, Glad şi Menumorut, opun o dîrză rezistenţă năvălitorilor maghiari, dar, după lupte aprige, sînt nevoite să-şi recunoască înfrîngerea. Secolele XI-XII: regii Ungariei Geza I, Ladislau I şi Coloman extind stăpînirea coroanei în Transilvania; timp de 800 de ani, în forme diferite, Ardealul rămîne sub dominaţie maghiară. Pînă în 1918 cînd Transilvania revine la sînul patriei-mume, act istoric consfinţit pe plan internaţional prin Tratatul de la Trianon. Începînd cu acest moment, între cele două state naţionale - România şi Ungaria - se declanşează o frumoasă luptă sportivă. De-a lungul a 50 de ani, cele două ţări dispută 20 de meciuri, oficiale sau amicale, la nivel de echipe naţionale, olimpice sau de amatori. Palmares: 6 egaluri, 14 victorii ale Ungariei, nici o victorie a românilor. Este perioada în care Ungaria ajunge de două ori în finala Cupei Mondiale (1938 şi 1954), în timp ce România nu contează, practic, ca forţă a fotbalului european. Dar, începînd cu a doua parte a anilor '80, raportul de forţe se inversează: fotbalul maghiar intră într-o criză profundă, în timp ce România se califică în repetate rînduri la turneele finale ale campionatelor mondiale şi europene. În această epocă (1981-1998), România şi Ungaria nu mai dispută nici o partidă de fotbal inter-ţări. La preliminariile pentru Euro 2000 - deşi diferenţa de calibru a celor două loturi este evidentă pentru orice cunoscător într-ale fotbalului - miza simbolică devine extrem de importantă pentru ambii actori ai dublei confruntări româno-maghiare.
 
Filmul meciului. Repriza I. 14 octombrie 1998. Budapesta-Népstadion. La începerea partidei, imnul României este întîmpinat cu huiduieli şi fluierături unanime. O parte a galeriei, "nucleul dur", arborează însemne şi lozinci xenofobe, printre care se poate citi: "Bucureştiul - sat unguresc". După încheierea meciului (scor: 1-1), grupuri de ultras maghiari îi fugăresc şi molestează pe suporterii veniţi din Ardeal. Pentru violenţii huligani cu capul ras şi plin, eventual, doar cu idei de extremă-dreaptă, ei da, victoria este certă: i-au bătut pe români, la modul real, în afara stadionului, în timp ce, simbolic, pe teren, Ungaria a reuşit să-şi conserve invincibilitatea în faţa României. Cu acelaşi prilej ar mai fi de consemnat greu explicabila lipsă de reacţie a poliţiei budapestane, precum şi inflamatele interpelări cu iz naţionalist, ce au avut loc ulterior în Parlamentul de la Bucureşti.
 
Repriza a II-a. În România, meciul din 5 iunie 1999 este întîmpinat cu o emoţie fără precedent. Hotărîrea lui Hagi de a reveni la echipa naţională conferă partidei un sens mitologic: eroul salvator s-a întors pentru a apăra, încă o dată, cetatea noastră asediată. Federaţia repartizează în Ardeal o bună parte a biletelor de meci, din dorinţa de a compensa fireasca frustrare a celor agresaţi la Budapesta. Gazeta sporturilor anunţă pe prima pagină: "Consăteni cu Mihăilă Cofar, victima violenţelor de la Tg. Mureş, ţăranii din Hodac se antrenează pentru partida contra Ungariei". În frivola TV mania sînt publicate "7 motive pentru care România trebuie să bată Ungaria". Iată numai două dintre acestea: "Pentru că, dacă la români cel mai popular sport e fotbalul, la unguri e ciupitul femeilor de fund" şi "Pentru că naţionala României va trece pe lîngă echipa Ungariei cu viteza cu care trece Dacia noastră pe lîngă singurul mijloc tradiţional de transport din Ungaria: Calul lui Attila". Atacantul Gheorghe Craioveanu declară: "Vreau un cîntec unguresc, ca să mă înrăiesc". Prinşi în hora reprezentărilor identitare, politicienii români nu vor să încetinească ritmul declaraţiilor cu potenţial conflictual. Dacă liberalul M. Ionescu Quintus este de acord că "Noi, românii, nu am venit din fundurile Asiei", naţionalistul Vadim Tudor consideră că "A venit momentul ca ungurii să regrete că n-au rămas în Asia". Drept urmare, la Bucureşti, datorită crizei de bilete apărute pe fondul disfuncţionalităţilor organizatorice, microbiştii se calcă la modul propriu în picioare pentru un loc la meci.
Înghesuită la coadă, mulţimea identifică ţapul ispăşitor şi scandează înfuriată: "Afară, afară, cu ungurii din ţară!". E drept, Federaţia maghiară nu solicitase nici un bilet din cele la care ar fi avut dreptul, conform regulamentelor. Dar - nu-i aşa? - antimaghiarismul fără unguri e o noutate la fel de veche ca şi antisemitismul fără evrei. Plasată sub aceste auspicii, partida putea să înceapă liniştită. A şi început, cu deja rituala huiduire a imnului echipei vizitatoare. Şi s-a încheiat cu o firească şi meritată victorie a echipei gazdă. Scor final: 2-0. Au marcat: Ad. Ilie (min. 3), D. Munteanu (min. 15).
 
Prelungiri şi 11 m. După partidă, voci din spaţiul public românesc comparau victoria din Ghencea cu istoricele izbînzi din bătăliile de la Posada, Rovine sau Călugăreni. Aproape nimeni însă nu şi-a amintit că violenţa simbolică, adeseori consumată în declaraţii şi sloganuri belicoase, poate oricînd degenera în violenţă efectivă. Desigur, un meci de fotbal inter-ţări este adeseori un război sublimat. A se vedea nu numai România-Ungaria, ci şi cazuri similare, precum Franţa-Germania, Olanda-Belgia, Anglia-Scoţia etc. Dar depinde de noi toţi ca acest război să se consume numai în spaţiul terenului de joc şi al sublimării. Iar jocul de fotbal să rămînă în zona estetică pe care i-o atribuie împătimiţii, aceea a sublimului. Hai România, hai tricolori!