În ultimele zile s-a întîmplat să fac mai multe drumuri cu mașina prin țară, în zona Dobrogei și a Bărăganului. Nu am mers pe autostradă, dar nu neapărat pentru că mă obliga traseul. Prefer oricînd drumul județean, eventual mai prost, monotoniei autostrăzii pe care o sparge cel mult o altă monotonie, a benzinăriei. Nu voi intra în detalii, dar alegerea mi-a fost răsplătită din plin; aș menționa doar șoseaua ca un culoar printre nuci dintre Dorobanțu și Traian, în județul Tulcea.

Ca regulă generală de noapte, mențin observația pe care am mai făcut-o și cu alte ocazii: satele noastre sînt întunecate, nici măcar drumul principal care coincide cu șoseaua județeană nu este întotdeauna luminat – în afară de lumina farurilor de la mașinile în trecere. Restricțiile de viteză curente sînt cu atît mai aplicabile noaptea, cu cît drumul este folosit și de mașini, și de oameni.

Și aici e cea de-a doua regulă pe care am putut-o vedea de-a lungul călătoriei: din sate și comune lipsesc trotuarele. Ele par un fel de lux comunitar pe care marea majoritate a localităților mici nu și-l permit. Oamenii merg pe marginea teșită a drumului județean, acolo unde se îmbină ultimele petice de asfalt cu primele brazde de iarbă verde-cenușie care alunecă spre șanț. Dacă au un cărucior cu un copil în el, două roți sînt pe asfalt, iar celelalte două pe iarbă. Alții, mai prudenți, cînd pot merg pe lîngă gard, pe o fîșie de teren de lățime variabilă pînă în șanțul năpădit de buruieni. Și repet, asta se întîmplă la drumul mare; nu mai vorbesc de ulițele laterale, care nici măcar asfalt sau chiar pietriș nu văd. Am înțeles că în multe sate de la noi sînt accesate fonduri europene pentru o rețea de apă și canalizare la care însă lumea nu se racordează din cauza costurilor prohibitive pentru ea. În acest caz, mă întreb de ce primăriile rurale nu accesează bani europeni pentru trotuare, la care „racordarea” nu costă.

Abia cînd am ajuns la Măcin au apărut și trotuarele. Ca o excepție, trotuar am văzut și la Turcoaia. Îngust, ezitant și prăfuit, avea totuși meritul de a-i proteja pe locuitori. E drept însă că el se limitase la șoseaua principală a localității, fără a avea pretenția de a acoperi permanent ambele laturi ale drumului. La Măcin însă, mai multe străzi aveau trotuare. Mai mult, erau și trotuare cu pomi, și mai late și mai înguste, dar oricum suficiente. Semn că am intrat într-o altă clasă de localitate. Am intrat în oraș.

De fapt, aceasta ar putea fi o definiție bună a orașului românesc în momentul de față: orașul este localitatea cu trotuar. S-au propus multe criterii de a distinge un oraș de sat, cum ar fi accesul la utilități. Dar se știe că nu toate cartierele din orașe au acces la utilități. Se mai poate spune că orașul este acea localitate care are un contract cu o societate de strîngere a gunoiului. Dar, surpriză! Pe drumul meu de deunăzi am văzut în premieră tomberoane de gunoi prin unele sate prin care am trecut. În mod ciudat, aveau tomberoane, dar nu și trotuare.

Că propunerea mea de definire a orașului e validă stă dovadă și următoarea observație. Chiar și în marile orașe, cum ar fi capitala București, unii locuitori cu o experiență citadină mai defectuoasă continuă să meargă pe mijlocul străzii, la promenadă, deși au la dispoziție trotuare și de o parte, și de alta a drumului. Probabil aici își spun cuvîntul vechile obișnuințe, moștenite din tată-n fiu, de pe cînd familia nu văzuse încă trotuarul. E poate vorba, în ultimă instanță, de venerabilul conflict al civilizațiilor urbană și rurală, materializat în „principiul trotuarului”.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Șoseaua dintre nuci din Dobrogea, de pe DJ 222B. Sursa: Ionuț Iamandi.