- sau despre arte şi democraţie -

Aşadar, CNDB, Centrul „Oleg Danovski” şi Tinerimea Română vor fi comasate („reorganizare prin absorbţie” spune textul) instituţional cu Opera Română, aceasta este noua măsură de politică şi administraţie culturală luată, fără consultare cu managementul instituţiilor, de Ministerul Culturii.

În vară, se comasau, sub umbrela unui Institut de Film, Arhiva de Filme, Editura VIDEO şi casa de filme condusă de Lucian Pintilie, cea care a acordat constant sprijin unor regizori precum Puiu sau Porumboiu.
CNC-ul este condus deja – interimar –  de un personaj din romanele lui Dickens, care îl înlocuieşte, după lungi strădanii protestatare ale comunităţii cinematografice,  pe un alt redutabil personaj – desprins, de data aceasta, din universul lui Bulgakov.

La MNAC, retrospectiva Mircea Cantor şi diverse alte evenimente făcute cu buget mic încearcă să dea viaţă unui spaţiu şi unui proiect instituţional născut mort atîta vreme cît viziunea instituţiei în toată anvergura ei şi resursele lipsesc. Şi asta într-o perioadă în care arta vizuală contemporană tranzacţionează în lume averi, iar muzeele de acelaşi fel din alte capitale gem de vizitatori.

Ca spectator recent al spectacolelor CNDB la Festivalul Dilema veche din Alba Iulia şi la sediul din Bucureşti acum o săptămînă, pot să spun fără ezitare că acest spaţiu experimental este la fel de necesar ca eco-turismul la Roşia Montană. Ştiu, pare exagerat, dar e adevărat. Aşa cum o regiune va fi distrusă fără putere de refacere ecologică,  în numai 16 ani, libertatea de creaţie, relaxarea şi vibraţia neîngrădirii pe care o respiră spaţiul CNDB azi, aşa cum numai spaţiile de artă contemporană şi experimentală o fac, va dispărea fără urmă, iar consecinţele pe termen lung vor fi mai mari şi mai importante decît se vede azi.
Academia Itinerantă Andrei Şerban e tot un asemenea spaţiu şi nimeni,  de cînd el a încetat să existe, după spulberarea viziunii Patapievici la ICR, nu s-a gîndit că ar fi poate timpul să i se dea o casă. Să mai continui cu exemplele?!...

Arta contemporană are cîţiva inamici declaraţi şi aceştia sînt: birocraţiile, forţele de ordine (în sens larg) ale societăţii şi naţionaliştii radicali.  Ea are însă un aliat extrem de important: valorile democraţiei. Trăim într-o ţară în care la tot pasul ne izbim brutal de nerespectarea celor mai elementare principii ale „libertăţii mele”,  care „se opreşte acolo unde începe libertatea ta”. Aşadar, democraţia, aici, este încă şi va mai fi o vreme, profund deficitară. Tocmai în acest context, nevoia de artă contemporană, de susţinerea a ei de către un stat care învaţă încă să funcţioneze în rezonanţă cu valori ale liberei alegeri este esenţială.

Încercăm să găsim justificări pentru a susţine financiar o artă care poate că nu ne distrează neapărat, poate că nu „ne place” întotdeauna  neapărat, dar care, dacă e Artă, ne pune pe gînduri, ne scoate din confortul stereotipiilor în care trăim şi ne aruncă provocarea de a gîndi critic în mijlocul, tocmai, unei societăţi unde fluxul informaţional, nivelarea gustului şi intoxicarea mediatică sînt mai puternice decît oricînd în lumea civilizată. O artă care îl obligă şi pe celălalt şi pe mine să acceptăm că avem gusturi diferite şi să aflăm, astfel, că se poate trăi împreună în diversitate şi că asta e de fapt mult mai dinamic şi mai „anti-aging”.

Artele experimentale, spaţiile dedicate artelor contemporane sînt singurele care asigură pînă la urmă şi permanentizarea patrimoniului, relansarea lui pe circuitul viu de azi. Intervenţiile urbane ale lui Perjovschi, casa maramureşeană expusă de Cantor, pietrele tombale ale Ioanei Nemeş, Aurora lui Cristi Puiu, armoniile sintetice ale lui Vlaicu Golcea, Teatrul Savianei Stănescu şi al lui Ştefan Peca, imponderabilitatea lui Istvan Teglaş şi intensa excentricitate vizuală şi energetică a spectacolelor lui Afrim, filozofia postmodernă în mişcarea a Andreei Novac şi a Vavei Ştefănescu, „soarele cu dinţi” al trupei Robin and the Backstabbers, sînt toate o parte din universal creativ pe care îl va decanta viitorul, dar care asigură azi vitalitatea unei scene de care avem nevoie în societate ca de aer.

Nu, nu toată lumea va fi premiată la Cannes precum Puiu sau îşi va găsi expunere la Centrul Pompidou precum Cantor. Dar toţi cei enumeraţi vor participa într-un fel invizibil la însănătoşirea unei societăţi pe care o vrem în rezonanţă cu cele pe care Europa civilizată le-a construit în decenii.

Cam despre asta este vorba. Artele contemporane şi democraţia sînt una, a le reduce la tăcere sub scuza unor măsuri de eficienţă managerială are un singur scop: acela ca birocraţiile, naţionaliştii radicali şi forţele de ordine să trăiască în linişte.