Cel mai bătrîn taximetrist din New Orleans

(Apărut în Dilema veche nr.147, 17 noiembrie 2006)

Mi-am luat o oră de rezervă ca să ajung la aeroport, ceea ce ştiam că este prea de-ajuns la New Orleans, asta dacă nu ridică ăştia nivelul de alertă şi încep să vîneze teroristul care zace în fiecare, căci e al dracului de greu să-l găbjeşti şi să-l pui pe tavă. Taxiul a venit la 6 dimineaţa în faţa casei mele, aşa cum promisese compania, şi m-am repezit în el, aruncîndu-mi sacul de voiaj pe bancheta din spate.

- Te grăbeşti? - m-a întrebat taximetristul. Era un bătrîn cu părul argintiu şi cu un aer de mulţumire amuzată.

- Oarecum, dar am ceva timp.

- Ei, atunci o să-ţi spun. Sînt cel mai bătrîn taximetrist din New Orleans, am şaptezeci de ani şi ştiu aproape totul, dar ceea ce am aflat ieri nu ştiam. Nepoata mea, o fată tînără, de 24 de ani, care încă mai locuia la Houston, a murit în somn acum trei luni. Au adus-o aici, ca s-o înmormînteze în cripta familiei, dar în locul ei fusese pus altcineva. Au aşezat-o temporar într-o altă criptă. Ieri au venit cu un buldozer să o ia de acolo şi s-o pună în locul ei de drept. Nu putrezise deloc, trupul ei era la fel de proaspăt ca în ziua în care o înmormîntaseră. Nu am mai văzut nimic de genul ăsta şi, crede-mă, am văzut destule. Ştiu o mulţime de lucruri şi uneori oamenii mă plătesc să le fac un tur, ca ciumecii ăştia de acum cîtva timp care mi-au dat trei sute de dolari pe toată ziua ca să-i învăţ lucruri pe care nu le ştiau, dar chestii de-astea cu morminte închise şi deschise n-am mai văzut.

N-am ştiut ce să-i spun. Nu numai că nu mai văzusem nici eu aşa ceva, dar nu văzusem nici ceva cît de cît asemănător. Taximetristul nu mergea spre aeroport pe drumul obişnuit. Am luat-o pe o stradă dintr-un cartier inundat şi aproape am oprit în faţa unei ruine scălîmbe.

- Asta a fost casa mea, a spus el. A trebuit să mă evacueze cu elicopterul. Apoi a arătat către alte case de pe stradă. Asta era a lui Bartholomew, îl mai ţii minte? Primarul. A continuat să conducă foarte încet, arătînd către fiecare casă de pe stradă. Oameni cu care a copilărit. Apoi salută un bătrîn care ieşea dintr-o rulotă.

Conversaţia lui devenea tot mai animată şi mai savuroasă pe măsură ce treceam pe strada lui, înglobînd sfaturi despre cum trebuie crescuţi copiii, diferenţa dintre copiii de atunci (tata ne mai ardea cîte una) şi cei de acum, dispariţia celor de un leat cu el, oamenii care au murit în timpul furtunii, politichia oraşului şi faptul că, orice-ar fi, el e fericit că e încă în viaţă, căci dragostea este deasupra oricărui răhăţiş material.

Cînd, în cele din urmă, am ieşit de pe strada lui şi am apucat-o pe Airline Highway în loc de I-10 către aeroport, am început să mă întreb dacă mai prind avionul. Airline Highway a adus un alt val de amintiri. Mi-a arătat cîmpul unde îl văzuse pe Jackie Robinson antrenîndu-se, a încetinit în faţa cantonului de cale ferată unde frate-său mai mic, frînarul, şedea între trenuri, mi-a povestit despre locuri care nu mai existau şi mi-a arătat cu degetul toate dîrele de indundaţii lăsate de Katrina. Am aflat totul despre familia lui, despre mulţii lui fraţi şi nenumăratele surori, unii dintre ei oameni de treabă, alţii rătăciţi, fiecare venind cu o lecţie învăţată.

Venise timpul să-i cer să apese pe accelerator dacă voiam să mai prind avionul, dar în mod bizar nu-mi venea s-o fac. Prea frumoase erau poveştile, iar refrenul "De bună seamă ştiu multe, sînt bătrîn şi poţi afla multe de la mine" mi se tot învîrtea în cap. Chiar dacă pierdeam avionul ăla, mai erau şi altele. Dar ceea ce auzeam era unic. De necrezut, m-a dus la aeroport la timp. L-am întrebat cum pot să dau de el dacă am prieteni care vor un tur al oraşului.

- Sună la Yellow Cab şi spune-le că-l vrei pe Dog.

OK. Am înţeles. Dog. Cel mai bătrîn taximetrist. Cel mai bun povestaş. Tipul care te face să te bucuri că eşti viu pentru că se bucură el însuşi. 

Traducere de Ioana Avădani