Acum aproape zece ani, am scris un roman despre aventurile unei persoane pe site-urile de dating. Era inspirat de rătăcirile mele pe un site, defunct acum, din cîte ştiu.

La acea vreme, existau nenumărate conturi false, multe persoane refuzau să îşi dezvăluie identitatea în fotografii cu caracter personal, iar altele, cînd ne vedeam în oraş, mă atenţionau, pe un ton imperativ-implorator, să nu spun nimănui unde ne-am cunoscut. De asemenea, multe simţeau nevoia să se justifice, să explice că nu le stă în caracter să intre pe asemenea site-uri, că doar printr-un accident au ajuns acolo, ori din plictiseală. Accesarea acestui mijloc de relaţionare putea culmina cu compromiterea prestigiului de care se bucurau în cercul de prieteni.

Eram uimit de acest talmeş-balmeş incoerent de autojustificări şi spaime şi, în parte, scrierea cărţii a fost un gest de sfidare a celor care vedeau lucrurile în această lumină. Tehnologia a evoluat mult între timp, mai ales de cînd cu Tinder, noua jucărie a celor care vor să îşi găsească jumătatea, însă mentalitatea a rămas, din păcate, la fel de retrogradă.

Inclusiv în ziua de azi, pentru destule persoane, a te loga pe un site de dating e ceva ruşinos. Şi vorbesc despre persoane care, altfel, au o opinie modernă despre natura unei relaţii, se implică în proiecte de responsabilitate socială sau militează în favoarea extinderii statutului de familie tradiţională la alte categorii de cupluri. Ele pot accepta multe concepţii pe care societatea conservatoare e încă reticentă să le pună în aplicare, dar, ce să vezi, sînt speriate de înrolarea pe un asemenea site, în ciuda faptului că singurătatea le expune unei izolări prelungite.

Dar mai degrabă s-ar refugia în acele zone comode şi liniştite ale sinelui, rămase străine accesului la dragoste şi, în egală măsură, la dezolare şi provocări, decît să renunţe la ultima fărîmă de orgoliu dînd frîu liber impulsului de a-şi crea un cont pe un site de dating. Posibilitatea că un coleg de serviciu sau un amic din copilărie ar afla că ea, o persoană cu o carieră profesională în plină ascensiune, pe care alte persoane o consideră o partidă strălucită, ar fi singură şi, într-un gest de disperare – căci aşa e perceput un asemenea act –, ar avea nesăbuinţa să se înscrie pe un site de dating, e sursa multor spaime care stabilesc că e sub demnitatea unei fiinţe onorabile să se aventureze pe acest drum compromiţător.

Căci ce răspuns ai putea oferi acestei brutale întrebări? „Scuze, tu ai cont pe Tinder? Mi se pare că am dat peste profilul tău acolo.” Cum să ripostezi demn cînd eşti confruntat cu o dezvăluire de asemenea amploare şi plină de insinuări? Ce-o crede despre tine Gigel? „Cîtă disperare pe-asta”, va cugeta el sarcastic, „i-a ajuns singurătatea la os şi, nemaiştiind ce să facă, s-a băgat pînă şi pe Tinder!” E ca şi cum ai oferi unui străin, în deplină inconştienţă, o radiografie a sufletului, unde ar descoperi ce insuportabil ţi-a devenit să trăieşti astfel! Brrrr...

Aceste raţionamente demonstrează nu doar importanţa intrinsecă a „spurcatei guri a lumii” în asumarea unor decizii, dar şi ponderea covîrşitoare a anxietăţii în manifestările individuale în epoca Internetului, a postulatelor lui Freud şi, chipurile, a emancipării. Surprinzător, aceste persoane nu ar considera nepotrivit să socializeze cu străini într-un club – pentru că, s-ar justifica ele, ar fi acolo pentru a se relaxa, nu pentru a cunoaşte pe cineva care să le salveze de singurătate –, în schimb, ar considera inadecvat să îşi facă apariţia pe un site de dating, deoarece, în felul acesta, ar admite fără echivoc că prezenţa în acel spaţiu virtual particular e determinată exact de imboldul de a cunoaşte alte persoane, al cărui substrat e că nu se găsesc într-o relaţie... altfel zis, că sînt singure(i). Dovedind o sensibilitate aparte pe această porţiune a expunerii sinelui, li se pare umilitor să recunoască acest fapt, inconfortabil pentru amorul propriu, pe care îl asociază cu o infirmitate groaznică, cu o vulnerabilitate ce le poate afecta grav imaginea publică pe care îşi imaginează că au dobîndit-o în „ochii lumii”. Ce-ar zice X dacă ar descoperi că au intrat pe site-ul cutare e un soi de lasciate ogni speranza voi ch’entrate ce paralizează orice străduinţă de a judeca acţiunile proprii cu o unitate de măsură raţională, care să nu vicieze interesul personal. Iluzoria imagine exterioară e mai presus de necesităţile, mult mai puternice, dar mai puţin vizibile, pe care le adăpostesc în interior. Tragi-comic e că piticii responsabili cu scenariile de felul „ce-ar zice X dacă...” îşi exercită autoritatea exclusiv în capul lor. Dar, nu avem ce face, ce e în capul nostru prevalează întotdeauna asupra realităţii propriu-zise, de aceea şi universul înconjurător poartă amprenta subiectivismului personal.

Corolarul e că toată lumea analizează întîmplările celor din jur şi le împachetează cu sensuri şi explicaţii pornind de la nivelul său de percepţie, înţelegere şi empatie. Adesea, X nici nu vrea să afle motivaţia ta pentru o anume decizie. Nu îl interesează. Gîndeşte ceva anume, pur şi simplu, pentru că aşa vrea. Sau pentru că ştie că te va deranja gîndind asta despre tine. Îi e suficient ca lui să îi convină acel gînd, oricît de departe de adevăr ar fi.

Mai presus, însă, de aceste chestiuni, se află una care nu ocoleşte pe nimeni în această viaţă, fie şi dacă se intersectează cu ea pentru o scurtă perioadă la cîţiva ani, anume singurătatea. Nu i-a ocolit nici pe Iisus, nici pe Mahomed, nici pe Maria Callas, Scott Fitzgerald, Hannah Arendt, Romy Schneider ş.a.m.d.

Singurătatea e unul dintre acele echidistante sentimente – dar nu singurul – pe care le încearcă orice fiinţă de pe planetă, deoarece, în indiferenţa cu care se ataşează de cineva, nu ţine cont de culoarea pielii, de sex, statut social, de faptul că eşti credincios sau apostat, căsătorit(ă), într-o relaţie sau în nici o relaţie, nu ţine cont de climă, de studii, de naţionalitate, rasă, înălţime, IQ, mărimea sînilor, lungimea părului, vîrstă, de nimic.

Îţi trebuie curaj să îţi recunoşti singurătatea, dar ai nevoie de şi mai mult să scapi de ea. Uneori, te poţi dispensa de ea ca de o răceală, alteori se ţine scai de tine ani întregi şi o porţi după tine ca pe o trenă, ca pe o a doua natură a ta.

Nu e că poţi scăpa de singurătate prin site-urile de dating. Acestea, per ansamblu, sînt un mare bullshit. Interacţiunea e artificială şi, adesea, habar nu ai cu cine relaţionezi. Nu vezi mimica persoanei, ci doar poze fotogenice (multe, rupte de realitate) şi cuvinte, care pot fi imprecise şi să îţi lase o impresie falsă. Ca şi în cluburi, ai şansa să dai peste mulţi dobitoci. Partea bună e că poţi scăpa repede de ei.

Dacă nu ai chef să fii pe site-urile astea, foarte bine. Poţi uita de ele, eu le-am pomenit numai pentru a arăta că ceea ce contează e să iei atitudine, în favoarea ta, cînd „gura lumii” împroaşcă cuvinte nămoloase peste distanţa care te separă de dorinţa de a face ceva ce ţi-ar putea menţine speranţa vie. Ce contează e să dezvolţi o gîndire critică sănătoasă, să pricepi că în spatele evoluţiei vieţii oricărui individ rareori se găseşte o istorie eminamente distinsă şi respectabilă, să accepţi că nesiguranţa emoţională te împinge (şi) către acţiuni ridicole, dar care trebuie făcute pentru a-ţi limpezi mintea şi sufletul, şi să conştientizezi că multe lucruri se întîmplă doar în capul tău şi nu au treabă cu realitatea.

Lumea în care locuim şi aşa e bolnavă – e atinsă de atîtea boli, că schizofrenia de care suferă e insesizabilă în raport cu altele, mult mai grave. Dar nu e în metastază, e astfel de cînd o ştim. La fel va fi şi de acum înainte.

În acelaşi timp, acele stări pozitive în care ne aruncă fericirea, bucuria, dragostea, bunătatea, compasiunea, nu sînt concepte abstracte, inovaţia unei minţi diabolice al cărei scop e să deprime o umanitate înfricoşată şi disperată. Ele sînt expresia unei condiţii umane ce poate fi atinsă, sînt tocmai armele cu care ne putem înarma pentru a lupta cu această lume bolnavă. Şi pentru a fi noi înşine.

Foto: flickr