Am observat, de ceva vreme, că paginile tipărite ale cărților conțin din ce în ce mai puține cuvinte, marginea foii e mai mare, spațiul dintre rînduri s-a lărgit. În același timp, hîrtia a devenit mai albă, iar exemplarele sînt mai bine legate. Astfel de semne arată că aparent, cartea devine un obiect de lux, cel puțin în raport cu ce era înainte de 1990.

Pe atunci, pe vremea comunismului, proliferau cărțile cu foi poroase, cu un ten mai închis al hîrtiei, care îți lăsau pe degete o senzație de praf fin cînd dădeai pagina. Pe paginile bronzate, rîndurile mai slab imprimate păleau din lipsă de contrast. În astfel de condiții, fie și nefolosite și doar ținute în raft, aveam impresia că se sfărîmau încet, ca niște pietre care se frecau imperceptibil una de alta și se transformau treptat în nisip. Colecții întregi erau tipărite în acest fel – printre care și cunoscuta BPT, „Biblioteca pentru Toți”.

Dar erau și cărți tipărite pe hîrtie bună, albă și lucioasă. Și nu mă refer doar la operele „Tovarășului”. Îmi amintesc, de exemplu, de o colecție a scrierilor lui Arghezi, reintrat în grațiile autorităților, cu volume cochete, copertate, pe o hîrtie impecabilă. Sau de volumele lui Lucrețiu Pătrășcanu, reabilitat, apărute la Editura Politică. Între ele, ca și cum despre autor editorii nu știau ce să creadă, erau niște cărți tărcate, cu pagini negre și poroase alternînd cu fascicolele de foi albe. Ca la un raliu, cînd dădea de o astfel de porțiune netedă, cititorul putea accelera lectura pentru că literele se vedeau mai clar, fără palori sau lipsuri.

Şi mai modeste erau volumele lipite, nu legate, pe care nu îndrăzneai să le deschizi pînă la capăt pentru că riscai să se despice cartea în două sau mai multe părţi care nu mai erau ţinute împreună decît de cartonul cotorului. Era chiar cartea proletară, pe hîrtie proastă şi cu o legătură de lipici, care mai curînd sau mai tîrziu ajungea invariabil feliată aleatoriu de un gest mai neglijent al lecturii. Şi chiar dacă aveai grijă să nu o deschizi complet, prima şi ultima foaie se desprindeau în timp parcă de la sine, rămînînd mişcate între coperţi, nicicînd potrivite perfect în matca din care au ieşit. Combinatorica hîrtie – legătură mai include o variantă, cea a cărţii cu foi albe, dar lipite, o ciudăţenie a tipăriturilor, pentru că îşi venea greu să asociezi o hîrtie de calitate cu o prindere de mîntuială.

Imediat după 1990, foaia neagră nu a dispărut complet, dar cea albă a început să fie distribuită mai democratic. Lipiciul e folosit şi el mult mai rar. În primii ani se tipărea mult, se dăduse drumul la informaţie, ceea ce a creat o presiune asupra cărţii. Din acea vreme îmi amintesc drept emblematic volumul cu rînduri mărunte, cu spaţieri la fel de înghesuite, umplînd cu litere spaţiul paginii pînă la refuz. Dintr-o carte din anii ’90, editurile de azi ar scoate negreşit două volume, poate mai subţiri, pe o hîrtie poate mai bună, şi desigur într-un format mai practic, mai uşor de ţinut în mînă şi de plasat în poşetă sau geantă.

Astăzi, foaia poroasă nu a dispărut, dar pare în regres şi parcă s-a mai deschis cu o nuanţă. Încearcă să imite foaia albă. Nu mai produce praful fin de altădată, dar nici nu reuşeşte să se camufleze complet. Rămîne totuşi fundamental neagră şi e uşor imponderabilă, spre deosebire de foaia albă, care are o consistenţă specifică. Toate însă, albe, negre, tărcate, lipite sau legate, mai vechi sau mai noi, au în comun un lucru. Dacă le apropii de nas şi dai uşor foile una după alta, miros la fel, inconfundabil: a carte.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: Pixabay.com.