Pe 30 mai 1967, adică exact acum jumătate de veac, apărea la Buenos Aires romanul Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez.

La vemea respectivă, scriitorul columbian era doar o promisiune: publicase cîteva scrieri dintre care una apăruse la o editură universitară, iar faptul că Sudamericana (editura argentianiană înfiinţată de Jorge Luis Borges şi care îi avea în portofoliu pe Juan Carlos Onetti sau pe Julio Cortázar, scriitori aflaţi deja pe val) îi acceptase manuscrisul era, în sine, o reuşită. Cînd a aflat că tirajul cărţii va fi de opt mii de exemplare, García Márquez le-a scris îngrijorat editorilor spunîndu-le că riscă să rămînă cu o mare parte nevîndută. După două săptămîni, editura pregătea deja al doilea tiraj, de zece mii de exemplare, iar comenzile de pe întreg continentul sud-american erau atît de mari, încît editura a rămas în curînd şi fără hîrtie, şi fără capacitatea de tipărire necesară cererii. Vreme de cîteva luni, toată lumea vorbea despre Un veac de singurătate fără ca romanul să se mai găsească în librării. Editura nu putea ţine pasul cu interesul şi cu pasiunea stîrnite de roman.

În biografia lui Gabriel García Márquez, Călătoria spre obîrşie, Dasso Saldívar scrie: „Într-o dimineaţă, pe cînd îşi lua micul dejun într-o cafenea, scriitorul a observat o femeie care ieşea din piaţă cu plasa plină şi care lăsase la vedere un exemplar din Un veac de singurătate printre salată şi roşii. Pentru scriitor a fost o dovadă încurajatoare, căci romanul, care se ivise din străfundurile sufletului poporului, era acceptat de la bun început drept ceva propriu universului popular.” Fără a pune la socoteală ediţiile piratate, în următorii ani romanul se vînduse în două milioane de exemplare doar pe continentul sud-american.

Tînărul Gabriel García Márquez îşi începuse cariera ca reporter în Columbia, iar nuvela Colonelului nu are cine să-i scrie, deşi nu se vînduse decît în cîteva sute de exemplare, s-a aflat la un pas de a fi ecranizată. Între timp, García Márquez a scris el însuşi cîteva scenarii de film pentru cinematografia mexicană, dar fără cine ştie ce succes, şi a continuat să lucreze în publicitate fiind copywriter. Avea 38 de ani, o soţie şi doi copii mici, dar, creativ vorbind, nu trecea printr-un moment fast. Scrisese patru cărţi şi se bucura de respect în breasla scriitorilor, însă nu dăduse lovitura: era văzut ca un scriitor minor, jurnalismul nu-i mai oferea satisfacţii, iar experienţa de scenarist îl dezamăgise. Dintre toţi scriitorii generaţiei sale, ca Juan Rulfo, Álvaro Mutis, Carlos Fuentes ori Mario Vargas Llosa, era cel mai puţin cunoscut şi tradus. Inclus într-o antologie cu cei mai buni prozatori latino-americani ai momentului, numele său era singurul care nu spunea mare lucru. Deopotrivă frustrat şi ambiţionat, a renunţat la toate joburile, şi-a pus toate economiile la bătaie, a închiriat împreună cu familia o casă la marginea oraşului şi s-a apucat să scrie romanul la care se gîndea încă din adolescenţă, ducînd un stil de viaţă mai degrabă auster. La un moment dat, şi-a vîndut chiar maşina, a amanetat televizorul, radio-ul, inclusiv bijuteriile şi uscătorul de păr al soţiei, comercianţii din cartier le dădeau produse pe credit, iar prietenii le aduceau plase cu mîncare. Biograful Dasso Saldívar spune că soţii García Márquez „ajunseseră doi naufragiaţi ai supravieţuirii zilnice”. Vreme de aproape un an şi jumătate, prozatorul a scris zi de zi la cele o mie şi una de istorii ale vastei familii a colonelului Aureliano Buendía şi ale destinului apocaliptic al oraşului Macondo. Prietenii săi scriitori, editori sau critici literari citeau paginile romanului pe măsură ce García Márquez le scria, iar cînd l-a terminat scriitorul mărturisea că s-a simţit pustiit „de parcă i-ar fi murit prietenii”.

Încă dinainte să fie terminat, despre roman se vorbea ca despre un „Moby Dick al Americii Latine”. Un veac de singurătate a fost, într-adevăr, succesul răsunător aşteptat, propulsîndu-l pe García Márquez pe orbita literaturii mondiale. În doar patru ani, romanul era tradus în toată Europa (inclusiv în România, în 1971, de Mihnea Gheorghiu), primise distincţia Meilleur Livre Éntrager în Franţa, Premiul Chianchiano în Italia, iar cîţiva ani mai tîrziu Neustadt International Prize în Germania. Un veac de singurătate a impus Macondo ca un tărîm al ficţiunii absolute şi a aşezat Columbia pe harta literaturii. În 1982, Gabriel García Márquez avea să devină primul scriitor columbian căruia i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. Astăzi se estimează că vînzările mondiale ale romanului au depăşit cifra de treizeci de milioane de exemplare.

Macondo a devenit simbolul prin excelenţă al realismului magic, cel mai important export literar al Americii de Sud, un fenomen care a cucerit lumea în anii `70 şi ale cărui efecte se văd şi astăzi. Poveştile familiei Buendía, precum şi cele aparţinînd nenumăratelor personaje care vin şi pleacă din Macondo, abundă în episoade încărcate de stranietate ori atinse de-a dreptul de magie. Macondo este un bîlci fascinant al condiţiei umane, unde gheaţa, magneţii, cinematograful sau electricitatea înfierbîntă imaginaţia oamenilor şi unde viaţa, războiul, dragostea şi moartea sînt manifestările unui nesfîrşit act de iluzionism narativ: pentru o vreme dispare somnul, uneori preoţii levitează de la o ceaşcă de ciocolată, fetele versifică în latină, femeile îndrăgostite sînt însoţite de fluturi în mişcările lor zilnice, bătrînele duc scrisori morţilor, iar la un moment dat peste ţinut începe să cadă legendara ploaie ce durează „patru ani, unsprezece luni şi două zile”.

În mod intenţionat, am recitit minunatele întîmplări din Macondo, desfăşurate de-a lungul unui veac, savurînd cafeaua Nespresso, culeasă de pe plantaţii columbiene speciale, rare, acesta fiind şi secretul calităţii ei. De altfel, Nespresso contribuie la bunăstarea fermierilor de cafea din Columbia, căci dincolo de eleganţa vizuală a brandului, compania mizează pe o agricultură durabilă, sprijină reîmpădurirea şi se implică pentru a ajuta şi dezvolta comunităţile locale. Puse în relaţie cu romanul „divinului columbian”, a cărui mare temă a literaturii este chiar timpul („Mă despărţea de sat nu depărtarea, ci timpul”, mărturisea el undeva), aceste detalii ale grijei faţă de comunităţile care trăiesc, muncesc şi visează în fabuloasele păduri tropicale, creează analogii şi coincidenţe nu lipsite de farmec.

(Ca trivia într-o paranteză, una dintre editoarele cărţilor lui García Márquez a fost o doamnă pe nume Neus Espresate, nume care este aproape o anagramă la Nespresso.)

García Márquez povestea cum, copil fiind, călătorea împreună cu bunicul său şi admira din tren o vastă plantaţie de fructe, banani, mango şi guayabo, dar şi de palmieri, salcîmi şi arbori ceiba. Numele plantaţiei, Macondo, era dat de copacul tropical ceiba, avea etimologie africană şi i-a atras atenţia micuţului García Márquez prin sonoritatea sa muzicală. Mai tîrziu, a împrumutat ţinutului fictiv din roman numele Macondo, chiar dacă modelul era Aracataca, orăşelul său natal din care, mental vorbind, scriitorul mărturisea că nu a plecat niciodată.

Odată iniţiat acest joc al analogiile dintre roman şi cafea, mi-au sărit în ochi toate scenele în care personajele beau cafea. Într-una dintre cele mai frumoase scene ale cărţii, în urma epidemiei de insomnie care loveşte Macondo, locuitorii încep să-şi piardă memoria din cauza neputinţei de a mai dormi şi atunci colonelul Aureliano Buendía găseşte o soluţie ingenioasă: „Cu o pensulă înmuiată în cerneală a scris pe fiecare obiect numele său: masă, scaun, ceas, uşă, perete, pat, cratiţă. S-a dus în ogradă şi a însemnat atît animalele, cît şi plantele: vacă, ied, porc, găină, yuca, malanga, bananier. Încetul cu încetul, cercetînd infinitele posibilităţi ale uitării, şi-a dat seama că putea veni o zi în care lucrurile să fie recunoscute după numele lor scris, dar să nu-şi amintească nimeni la ce folosesc. Atunci a fost mai explicit. Cartonul pe care l-a atîrnat de gîtul vacii era o dovadă limpede a modului în care locuitorii din Macondo erau gata să lupte împotriva uitării: «Asta e vaca, trebuie mulsă în toate dimineţile ca să dea lapte, iar laptele trebuie fiert pentru a face cafea cu lapte.»” Aceasta e prima menţiune a cafelei în Un veac de singurătate. (Apare la pagina 62 în noua şi eleganta traducere realizată de Tudora Şandru Mehedinţi pentru Editura RAO, 2015).

Altfel, ultima dorinţă a bătrînului José Arcadio Buendía ajuns în faţa plutonului de execuţie este „o ceaşcă de cafea tare”, iar José Arcadio al Doilea obişnuieşte să bea la cinci dimineaţa cîteva căni mari de cafea fără zahăr înainte de a se apuca de meşteşugit, în atelierul lui, figurinele unor peştişori de aur. Iar prima frază a romanului, celebra deschidere: „Mulţi ani mai tîrziu, în faţa plutonului de execuţie, colonelul Aureliano Buendía avea să-şi aducă aminte de după-amiaza aceea îndepărtată în care tatăl său l-a dus să cunoască gheaţa”, cere analogia cu faptul că Nespresso poate fi, vara şi în ediţii limitate, prietenă şi cu cuburile de gheaţă. În roman, tatăl şi fiii lui, care nu mai văzuseră aşa ceva pînă atunci, iau gheaţa drept un diamant care frige în timp ce se topeşte. Colonelul José Arcadio Buendía plăteşte de cîteva ori pentru privilegiul de a pune mîna pe blocul de gheaţă din sipetul adăpostit în cortul unor ţigani veniţi la bîlci: „A pus mîna pe gheaţă, ţinînd-o cîteva minute, în timp ce inima i se umplea de teamă şi de bucurie năvalnică la contactul cu misterul. Cu mîna pe blocul de gheaţă, de parcă ar da o mărturie despre Biblie, a exclamat: «Iată marea invenţie a timpului nostru!»”

Referitor la prima frază a romanului, García Márquez mărturisea că fără episodul din copilărie, cînd bunicul său l-a dus la bîlci, pe cînd încă nici nu ştia să vorbească, pentru a afla ce e gheaţa, probabil nu ar fi ajuns să scrie Un veac de singurătate. Romanul este, prin excelenţă, senzorial; frazele lui vizează permanent simţurile: „zgomotul ploii se prefăcuse într-o nouă formă a liniştii”, sau „de atîtea răsuflări şi năduşeală şi suspine, aerul din încăpere părea că începe să se prefacă în noroi”, sau „în dormitor intraseră atîţia fluturi că abia se putea respira”, sau „lumea s-a luminat cu un soare nevinovat, roşiatic şi aspru precum praful de cărămidă, şi aproape la fel de prospăt ca apa”.

Cafeaua Nespresso este ea însăşi o invenţie senzorială a timpului nostru născută din pasiune, o experienţă care poate trimite în zbor „păsările cele mai iuţi ale memoriei”, cum spune naratorul undeva în roman. Prinşi cum sîntem cu toţii în „războiul crunt al veşnicelor amînări” o vizită la Nespresso Boutique (Calea Dorobanţi 210), pentru a degusta noile sortimente de cafea şi pentru a viziona cîteva clipuri în Realitatea Virtuală (o puteţi face şi online la www.nespresso.com/ro/ro/pure-origins-colombia#!) despre drumul cafelei din pădurile columbiene în capsulele Nespresso, poate fi un mic moment de realism magic la noi acasă.