„Creşterea economică trebuie să se vadă în buzunarul cetăţeanului român”, a spus dl Dragnea. Zis şi făcut. Abia instalat, guvernul a mărit salarii şi pensii, a tăiat taxe şi accize. Nu-i normal să-şi îndeplinească promisiunile electorale? Ba da. Dar s-ar putea să ne coste cît nu face. Şi nu numai la buzunar.

S-a comentat mult pe tema asta şi n-am ce să adaug: s-ar putea ca banii cadorisiţi acum cu o mînă să mărească deficitul bugetar şi să ne fie luaţi cu mîna cealaltă mai tîrziu. Iar datoriile adunate acum le lăsăm pe seama copiilor noştri. S-au mai văzut cazuri. Italia a avut o perioadă cînd s-a împrumutat masiv de la cetăţeni pe termen lung (cu bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat şi altele), cînd şi-a îndulcit poporul cu pensii şi salarii, iar gîndul că a împovărat astfel generaţiile următoare a venit tîrziu, prea tîrziu. Şi nici de probleme financiare n-a scăpat.

Dar cine gîndeşte, la noi, pe termen lung? Şi cui îi pasă? Tranziţia le-a băgat multora în cap că trebuie să-şi dorească mult şi repede, mai ales în materie de bani. Acum! Ajunge cît am suferit, ajunge cît am tras mîţa de coadă, ne-ajunge că am făcut foamea pe vremea lui Ceauşescu (şi nici acum nu ne-a trecut trauma...), vrem să ne bucurăm de viaţă, vrem în societatea de consum. De mîine, dacă se poate. Cum bine scrie profesorul Vintilă Mihăilescu într-un articol din Dilema veche de săptămîna trecută, este „exact rezumatul a ceea ce îşi doresc cei mai mulţi dintre români”: să simtă creşterea economică în buzunar, nu doar în datele statistice – care sînt seci şi acre, nu te poţi duce cu ele la hypermarket sau la cîrciumă, nici nu-ţi poţi lua maşină de spălat cu procentele din tabele. Aparent, e bine: partidul a promis că dă, acum respectă ce a promis, poporul e mulţumit, buzunarul foşneşte a plin.

Şi mai departe? Ce face cetăţeanul, bunăoară, cu foşnetul suplimentar pe care-l simte în buzunar? Ce să facă, ca omu’: mai întîi consumă. (Ne tot spun economiştii serioşi că avem o creştere economică bazată pe consum, ceea ce nu e prea sănătos, da’ să ne mai lase...). Şi apoi? Tot ca omu’: îşi creşte copiii, îi dă la şcoală... Că sistemul educaţional e ca vai de el – în primul rînd din cauza proastei finanţări, căci niciun guvern n-a respectat ce scrie-n lege, că pentru educaţie trebuie alocat un anumit procent din PIB – e o problemă care pe cetăţean nu-l preocupă. Are la îndemînă soluţia lui Conu Leonida: „treaba statului, domnule, pe el de ce-l avem?”. Cetăţeanul se bucură că mai ia 100 de lei la salariu, că ăştia foşnesc concret în buzunar, în timp ce PIB-ul se vîntură prin statistici. După ce se convinge concret că şcoala copilului nu-i bună şi folositoare, e prea tîrziu. La fel şi cu sănătatea: sistemul medical e jalnic, cetăţeanul ştie asta pe pielea lui (sau a familiei, sau a rudelor, sau a prietenilor), dar tot se bucură la suta de lei primită în plus, chit că nu-i ajunge de-o şpagă cumsecade pentru doctor.

La urma urmei, cetăţeanul ştie el mai bine ce vrea şi ce-i trebuie, nu? Profesorul Vintilă Mihăilescu ştie de asemenea ce spune: majoritatea absolută a votanţilor asta vrut. (Că PSD a fost votat de mai puţin de 20% din totalul alegătorilor e altă discuţie...). Mă tem însă că, dacă avem ca principal punct de reper buzunarul cetăţeanului, o luăm în jos cu orice discuţie despre politică, democraţie, valori, binele comun, perspectiva pe termen lung şi alte asemenea teme care transformă o populaţie într-o societate adevărată. Şi Ceauşescu, în ultimul său discurs de la balconul Comitetului Central, pe 21 decembrie 1989, tot asta a promis: o sută de lei în plus la leafă. Nu l-a ajutat. Dar oamenii uită repede, iar buzunarul îşi cere drepturile. Acum!

Articol apărut pe Blogurile Adevărul