● Radu Andriescu, Gerul dintre ei, Casa de Editură Max Blecher, 2017.

De la debutul său din volumul colectiv Solstiții (1985), în care semnează poemul în proză Întineri, și pînă la Gerul dintre ei (2017), Radu Andriescu și-a schimbat de mai multe ori formula poetică. Nu este vorba despre schimbări radicale, de reinventări în accepțiunea absolută a termenului, dar  mecanismul de generare a poeticității s-a dovedit a fi mereu unul flexibil, capabil în permanență să-și aproprieze noi mijloace expresive. Organicitatea poeziei și modul ei de a funcționa în raport cu ea însăși ține și de schimbarea frecventă a referentului. Poezia nu se naște doar din amintiri, din reverii sau din biografeme, cu alte cuvinte,  funcționează/ propune un circuit închis; ea se revendică de la o plajă largă, diversă de episteme.

În cărți precum Oglinda la zid (1992), Ușa din spate (1994), Sfîrșitul drumului, începutul călătoriei (1998) există o anumită rigoare ce contrastează cu discursivismul înțeles ca stare de desfășurare a lucrurilor. Autorul creează sincope, spații de decantare a materiei poetice; operează contrageri, ruperi de ritm, pliază versul pe diferite formule, ca mai apoi să-l îndepărteze de o eventuală dicție previzibilă. Inserția biograficului, aluziile textuale, dizolvarea, pe alocuri, a lirismului și alunecarea spre proză, ironia, autoironia, totul prins într-o ecuație complexă, sînt elemente care impun rostirea particulară a lui Radu Andriescu, dificil de încadrat într-o poetică anume. Tot aici, aș mai remarca unele influențe din Ginsberg, Ferlinghetti, John Cage, Sylvia Plath.

Ultimele două cărți ale lui Andriescu, Cînd nu mai e aer (2016) și Gerul dintre ei (2017) aduc o schimbare vizibilă a modului de poetizare a ceea ce numim în mod convențional realitate. Cu precădere în ultimul volum de versuri, aveam de-a face cu o scenografie abia schițată, care organizează o „dramaturgie” poetică între doi avatari, Escu și Esca. Am folosit acest termen, pentru că, poetul stabilește, încă din textul de deschidere al cărții, o convenție lirică: tot ce urmează a fi spus se petrece în metavers: „E vară, e cald. Cumpără / în metavers o cabană, la munte. / Lupi, urși, hoți. / Peste munți e război. / Elfi, zeloți, pitagoreni, colonii. / Invită prieteni, face un foc, adaugă umbre. / E seară, mai pune o lună, copii, frică / Blănuri, ziare. Nanozgomote” (La margine). Se vede destul de clar cum poetul aduce în acest text (detașat de restul) cărții cioburi dintr-o posibilă lume. Odată stabilită această convenție, lucrurile au o coerență a lor, greu de depistat în absența amintitei convenții.  

Radu Andriescu reușeștre în această carte să acomodeze termeni și imagini între care nu se realizează, de regulă, o relație poetică. Nu este vorba doar despre o căutare cu orice preț a unor forme neuzuale prin oximoron sau prin alte metode de insolitare, ci despre instituirea unei realități ce funcționează în baza unor alți referenți. Poetul documentează metalumea sa folosind surse dintre cele mai diferite, de la fizică cuanatică, paleontologie, astrofizică, pînă la mitologie nordică. Cel puțin așa se explică utilizarea termeni și concepte a căror funcționalitate nu e deloc figurativă: „Cît poate îndura un lepton. Încă din școala primară / primea șuturi de la muoni și tauoni. / Antileptonii i-o trăgeau mereu în goarnă. / De fiecare dată cînd Esca încercase / să-l trezească, zbîrnîia spre cealaltă parte. / Chiar n-avea chef să se mai implice în cîmp. / Auzise de prea multe ori / că orice lepton / trebuie să se integreze în cîmp” (Un lepton contează).

Dar ce relație ar putea fi între monologul interior al Escăi – sau dialogul pe care „l-ar fi dorit cu un Escu mai puțin delapidat de ani” – și tăcerile acestuia din urmă? Pluralitatea semantică a textelor face imposibilă formularea unui răspuns „concis și clar”. Raporturile ce se stabilesc între acești doi bătrîni – Escu și Esca – conturează un discurs despre singurătate. Singurătata lui, a celui ce mereu ațipește și se decuplează astfel de la real, singurătatea ei, a aceleia care imaginează scenarii și diferite forme de comunicare pentru a se proteja de golul interior, umplut din cînd în cînd de unele proiecții absurde. Cei care îmbătrînesc nu sînt mereu conștienți că ceea ce li se întîmplă face parte dintr-un scenariu eminamente absurd. Mai plauzibil, doar celui care observă de pe margine această delapidare de ani i se relevă respectiva perspectivă. Doar că penultimul text al cărții impune și o altă interpretare: „Escu încearcă să recupereze persoana întîi. / Ar vrea o concluzie stenică, la volum. / Ar mai vrea să iasă din personaj. / Și-a pus mari speranțe în mini-vacanța / de ziua națională. S-a întîmplat / să nimerească la pensiunea unei estoniene / care levitează seara prin ninsoare / [...] / S-a înghesuit cu cea mică în telecabină. / Înfășirat într-un fular negru, / a contemplat îndelung, pe Tîmpa, / un militar camuflat” (Tîmpa).

O prezumptivă recuperare a persoanei întîi ar echivala însă cu  abandonarea „ficțiunii” poetice și cu intrarea în sincronicitate a perspectivelor tuturor celor implicați în poveste: Esca, Escu, naratorul liric și autorul. Nu ar fi exclus ca la o ipotetică întrebare, Radu Andriescu să răspundă, mai enigmatic decît Flaubert, Esca și Escu sînt eu!

Din punct de vedere valoric, Radu Andriescu este, în opinia mea, egalul în drepturi al celor mai bine prizați scriitori nouăzeciști –  O. Nimigean, Iustin Panța, Cristian Popescu, Ioan Es Pop, Simona Popescu –, autori ale căror nume au circulat mai mult.

Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (coord. împreună cu Lia Faur), Editura Polirom, 2017.