Dragă Adina, 

Iată unul din momentele de glorie ale vieții mele: acum un an m-am adresat națiunii germane printr-o cuvîntare care s-a difuzat la WDR, postul de radio din Köln, cu o audiență zilnică de 8,17 milioane de oameni. Am citit un text în care tratam una dintre concluziile esențiale la care am ajuns în cursul vieții: bărbații și femeile sînt identici. Iată textul:

Citind de curînd în ziarul Die Welt că o savantă din California a descoperit după îndelungi ani de cercetare că între bărbați și femei există totuși anumite deosebiri, mai că nu mi-a căzut ceașcă de cafea din mîna de uimire. La asta chiar că nu m-aș fi așteptat! Căci între nevasta-mea și mine nu există absolut nici o deosebire, sîntem căsătoriți de-o veșnicie, și dacă am fi fost cît de cît diferiți, mi-aș fi dat, bineînțeles, de mult seama. Pentru a deveni mai concret, aș vrea să dau cîteva exemple relevante:

„Sîntem amîndoi la fel de inteligenți, ba chiar mai mult, nevasta-mea e mult mai deșteaptă decît mine, că vezi Doamne, ea le știe pe toate mai bine. De aceea își rezervă mereu o parte din prețiosul ei timp liber pentru a-mi atrage atenția asupra unor lucruri esențiale în viață. De pildă, îmi spune, atunci cînd stă în mașină lîngă mine și eu mă îndrept spre un semafor pe roșu, că acum trebuie să frînez, fapt de care, fără sfatul ei, zău că nu mi-aș da deloc seama. În afară de asta îmi dă permanent o serie de sfaturi utile referitoare la comportamentul meu cotidian. «Vecinul nostru, domnul Meier, își sărută în fiecare dimineață soția cînd pleacă de-acasă. Tu de ce n-o faci?» a spus de pildă ieri. «Poftim?! Dar nici măcar n-o cunosc pe această doamnă», am obiectat.

Și în privința diviziunii muncii, eu și soția mea avem roluri total identice. Lucrăm amândoi ca salariați, așa că muncile casnice le împărțim fifty-fifty între noi. Cu toate astea, nu de mult, nevastă-mea mi s-a plîns că acasă trebuie să facă totul ea singură. Mă întreb de unde le scoate. Cu afirmația asta m-a atins atît de puternic, încît aș părăsi-o pe loc, dacă aș ști cum să-mi fac valiza.

Dar, ca să fiu drept, acest conflict a fost o absolută excepție în căsnicia noastră, care poate fi definită drept pe deplin armonioasă, dat fiind că sîntem total identici și că nu ne deosebim deloc unul de celălat, în intenții, dorințe și scopuri. De aceea nu ne-am certat practic niciodată, abstracție făcînd vremea de dinaintea cununiei și cea de după ea.

N-aș vrea acum să devin prea sentimental, dar o treabă aș vrea să scot, totuși, în evidență: fără soția mea, cu care sînt absolut identic, nici n-aș putea să trăiesc, căci nu poți acuza numai și numai guvernul pentru tot ce merge prost în Germania.”

Observațiile mele s-au bucurat de o entuziastă primire în rîndul ascultătorilor de ambele sexe, chiar dacă mulți au rîs, neluîndu-mă în serios. Mă rog, treaba lor, poate că la ei acasă lucrurile stau altfel. Dar, trebuie să spun, că, în general, în Germania există o deplină egalitate între sexe, chiar dacă femeile, ades, cîștigă mai puțin decît bărbații, pentru aceeași muncă. Şi? Asta nu prea deranjează pe nimeni, în afară de femei, dar ele prin natura lucrurilor mereu au cîte ceva de obiectat. Avem de atîția ani un cancelar femeie în Germania, asta ar trebui să le cam ajungă. Dar nu, ele mai vor acum ca toate posturile de conducere să fie, în măsură de cel puțin 50%, ocupate de femei, după principiul deplinei egalități. Există însă întreprinderi în Germania unde lucrează 100% bărbați, mă întreb cum vor rezolva acolo această problemă.

În Ferma animalelor, parabola despre putere a lui George Orwell, societatea funcționează după deviza: „Toate animalele sînt egale, iar unele sînt chiar mai egale decît altele“. Tot așa pînă acum Germania a fost condusă după deviza „Bărbații și femeile sînt egali, chiar dacă uneori bărbații sînt mai egali decît femeile.” După cum se conturează viitorul, s-ar putea că acuși treaba să stea invers, deci că femeile să fie chiar mai egale decît bărbații. 

Ce ne-ar putea aduce un nou matriarhat? Iată una din revendicările de bază ale noii mișcări: Annika Klose, care are frumoasă vîrstă de 25 de ani și este președinta fracțiunii tinere a SPD (Partidul Social Democrat) din Berlin, a criticat vehement în cuvîntarea ei recentă, la un Congres al partidului, că în filmele pornografice actuale poziția femeii este inferioară celei a bărbatului (vorbind de poziția socială, și nu corporală) și că în acest tip de pelicule (mainstream pornos) acțiunea e bazată pe performanțe de tip sportiv, unde totul trebuie să funcționeze la comandă. Asta nu este nicidecum în regulă, a arătat Annika Klose: „Cînd vorbim de egalitatea între bărbați și femei, trebuie să tematizăm și astfel de aspecte esențiale.” În continuare tînăra președintă a cerut susținerea și încurajarea producției de filme porno de tip realist, în care femeile iau ele însele, cît se poate de concret, lucrurile în mîna. Banii pentru producerea acestor filme ar trebui să provină din taxa radio și TV, obligatorie în Germania chiar și pentru cei care nu posedă astfel de aparate. „Vizionarea filmelor pornografice feministe trebuie să fie, în sfîrșit, scutită de taxe și accesibile oricînd, oricui”, a declarat președinta. N-am inventat nimic, doar am citat. Deci treaba e foarte serioasă și sper că n-ai rîs deloc, dragă Adina, căci stăm în față unei mici revoluții cinematografice.

Nu știu de ce, dar revendicarea Annikai Klose îmi amintește de artistul plastic american Scott Holmquist, care trăiește de mulți ani la Berlin. La inițiativa lui s-a deschis la muzeul din Berlin-Friedrichsberg, unde mișună o mulțime de dealeri africani de droguri, o expoziție numită „Noua patrie”, care să-i omagieze pe acești dealeri. În caietul-program al muzeului scrie: „Viața dealerilor nu este ușoară, ei sînt supuși zilnic unor atacuri rasiste. În ciuda tuturor piedicilor pe care le întîmpină, dealerii continuă să-și vadă curajoși și inimoși de treabă, în spațiul public.” Anul trecut Scott Holmquist a depus o cerere la primăria orașului Berlin, care finanțează și expoziția, în care solicită ridicarea unei statui care să omagieze dealerii.

Da, nu avem nevoie de discriminare în Germania, nici în ce privește femeile, nici în ce privește oamenii de culoare, și da, corectitudinea politică poate duce la tot felul de efecte ridicole și stupide, vezi cele două exemple de mai sus.

Și mișcarea #MeToo, care presupun că a ajuns și în România, preocupă de-o bună vreme încoace Germania. Scandalul care a început la Hollywood cu demascarea lui Harvey Weinstein acum o jumătate de an a cuprins și Europa de Vest și dacă Weinstein a agresat multe staruri de film americane, aproape violîndu-le și forţîndu-le să facă sex cu el, regizorul neamț Dieter Wedel nu s-a lăsat mai prejos, cum a ieșit recent la iveală.

Da, sexul fără consimțămînt reciproc e absolut condamnabil și ceea ce face regizorul care acordă un rol într-un film numai în schimbul sexului e șantaj. Atît că ceea ce s-a declanșat acum în mediile vestice referitor la asta e o isterie fără precedent, și cine încearcă să nuanțeze această temă e redus la tăcere sau huiduit. Mai există un singur bărbat la Hollywood care este un exemplu impecabil de comportare, a concluzionat prezentatorul Galei Premiilor Oscar, comicul Jimmy Kimmel, arătînd publicului statueta lui Oscar și explicînd: „Acest bărbat își ține mereu mîinile la vedere. Nu spune niciodată vreo vorbă nepotrivită și, înainte de toate, nu are penis. Este tipul de bărbat de care Hollywood-ul are acum nevoie.”

E cunoscut că în SUA profesorii universitari refuză de mult să mai urce singuri în lift cu studentele, de frică să nu fie apoi acuzați de hărțuire sexuală, chiar dacă-și țin mîinile acasă, precum Oscar. E bine știut că în Germania a-i ține unei femei ușa deschisă, ori a-i ceda locul în tramvai este o faptă profund reprobabilă deoarece prin asta cică arăți că te crezi mai tare decît ea. Dar eu aș zice că e loc pentru mai bine. Dacă tot sîntem corecți politic și facem din orice atingere de mînă o acuzație de hărțuire sexuală, fără a permite nici un fel de discuții și nuanțări, hai să mergem pînă la capăt. Propun că de-acum înainte orice zîmbet adresat de un bărbat unei femei să fie pedepsit cu închisoare de la trei ani în sus, fără suspendare. Sau, ca să citez vorbele Edelinei Adra Stoian din München, de origine din România, fostă jurnalistă la BBC și Europa liberă:

„M-am săturat de amazoanele ofilite, leoarcă de atîtea lacrimi de crocodil, care acum, că tot e la modă #MeToo, îşi aduc aminte ca prin ceață de nişte violuri, că: mi-a mîngîiat fundul, mi-a atins un sîn cu cotul, mi s-a uitat adînc în decolteu, m-a scărpinat în ureche. Şi hoarde de femei solidare cu «victimele» bocesc în cor: vai, săraca de tine, ce netrebnic, ce îngrozitor, Doamne, cît trebuie să suferim noi, femeile!

Proastelor! nu vă dați seama că miorlăielile voastre tardive şi penibile fac rău adevăratelor victime? Că smiorcăielile voastre exhibiționiste distrag atenția de la traumele reale ale victimelor reale? Huoo!

PS: #MeToo, da!

S-a întîmplat cu cîteva... războaie în urmă. La Ierusalim. Mă plimbam ondulat pe stradă, cînd... oy! am simțit cum nişte degete mă ciupesc cu mare entuziasm de fund. A urmat o piruetă subită (a mea) şi o palmă bine țintită pe față (a lui). Scuze corului de bocitoare solidare, dar după această dramă incredibilă nu am rămas pe viață o victimă frustrată. Ba hai să-mi recunosc nemernicia pînă la capăt. Mi-am spus atunci: bravo mie, atîta timp cît bărbații vor simți nevoia să mă ciupească de fund pe stradă, stau bine!”

Cred că e, în sfîrșit, timpul să ne întrebăm cu toată seriozitatea: Oare bărbații nu sînt niciodată victimele hărțuirii sexuale? Ba da, după cum dovedește un anume Fred P., care povestește sub postarea Edelinei următoarele:

„Am avut și eu parte de o ciupitură la fund. Eram, acum treizeci de ani, parcă la Roma, și trecînd pe un culoar al hotelului îmi vine din față o grupă de nuntași. Neavînd încotro, trec printre ei, iar la un moment una din petrecăreţele care treceau pe lîngă mine mi-a tras o ciupitură destul de tare de fund. Dar n-a fost vina ei, am fost eu irezistibil.“

Pe cînd un mascul care semnează Tolstoievschi scrie:

„Pe mine nu m-a agresat nici o femeie sexual. Încă sper.”

Așa că vezi, dragă Adina, nu e ușor să fii bărbat în ziua de azi.

***

Dragă Jan,

Da, ai dreptate, nu-i ușor să fii bărbat în ziua de azi, dar eu zic că nu-i ușor nici să fii femeie. M-ai ales dacă ai crescut într-un soi de matriarhat. Să nu uităm că regimul comunist românesc preaslăvea femeia, mai ales dacă ea era și om al muncii (nici nu se prea putea altfel), dar mai ales dacă era „soție devotată și mamă”, conform modelului unic de la conducerea țării, dacă se nimerea să fie și mamă eroină, cu vreo 10 copii, cu atît mai bine. Am și acum în minte, de pe la școală, imagini emblematice cu femeia-om de știință, femeia-inginer, femeia-doctor, femeia-soldat (Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu), femeia de la cooperativă care muncește cu sîrg la cîmp, femeia-muncitor care trage la strung cot la cot cu bărbații, femeia noastră de serviciu care dădea cu mătură prin clase ș.a.m.d. Așadar, peste tot numai femei. Eu însămi aveam nu mai puțin de trei mame: mama de acasă, tovarășa de la școală despre care ni s-a spus de la bun început că ne este o a doua mamă și mama supremă – tovarășa Elena Ceaușescu pe care n-o cunoscusem niciodată personal, o vedeam doar pe la televizor și prin fotografiile din reviste cum primește flori de la pionieri, milioanele ei de copii. Cînd eram foarte mică, mă întrebam cînd a avut timp să-i nască pe toți, pînă cînd taică-miu, Anton (sufocată de atîtea mame, am refuzat de la bun început să-i spun tată, era doar o cantitate neglijabilă, acolo...) mi-a explicat că tovarășa respectivă era mamă doar la modul simbolic. N-am înțeles eu prea bine, mai ales că Anton o înjura deseori pe mama supremă, atunci cînd nu-l auzea nimeni.

Așadar, comunismul părea la o primă vedere un paradis al femeilor, dar și al egalității de sexe. Cele două sexe erau atît de egale, încît începînd cu anul 1966, printr-un decret prezidențial care a pus bazele Omului Nou, femeilor li se interzicea avortul, că doar nici bărbații nu fac avort! În cei 23 de ani care au urmat decretului, în România s-au născut peste două milioane de copii nedoriți și au murit în urma avorturilor ilegale cel puțin 10.000 de femei (acum, dacă stau să mă gîndesc, nu există nici un monument sau măcar o plăcuță comemorativă care să omagieze aceste victime). Faptul că în Polonia modernă, 60 de ani mai tîrziu, se pune problema interzicerii avortului, mi se pare un soi de back-to-the-future ireal și incredibil.

Așadar, nu-i ușor să fii femeie...

De altfel, și în România se discută din ce în ce mai mult despre familia tradițională și valorile ei. Familie tradițională? Adică femeie + bărbat = Love, iar „familia tradițională nu e negociabilă”, spun reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe. În ultimul an, cîteva mii de oameni au ieșit în stradă la îndemnul unei organizații care se numește Coaliția pentru Familie, cerînd organizarea unui referendum pentru modificarea Constituției, astfel încît căsătoria să fie definită clar ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie. De obicei, acești „familiști” își încep manifestațiile cu cîte un „Tatăl Nostru” și încheie cu cîte un „Doamne ajută!”, reacționează pozitiv la un discurs de tipul: „Vedem curentul demonic care se răspândeşte cu iuţeală peste pământul acesta, vedem cum ţară după ţară legalizează căsătoriile între persoane de acelaşi sex” (un alt reprezentant al bisericii, de data aceasta un pastor baptist) sau organizează proteste ad-hoc în cinematografe unde se difuzează filme artistice cu homosexuali. Să ne amintim că familia tradițională era „celula de bază a societății” în perioada comunistă, iar homosexualii erau vînați de Securitate.

Jan, îți spun sincer că eu întîlnesc familia asta tradițională săptămînal în piața Obor și o observ de la distanță. Și iată ce ar fi de observat:

„E liber? Putem să ne așezăm și noi?” În Obor, sîmbătă pe la prînz, aglomerația de la mici și bere atinge cote maxime, toate lumea se agită ca să găsească măcar un loc liber. Le zîmbim noilor veniți și îi asigurăm ca n-avem nimic împotrivă să împărțim masa cu ei. Familie «clasică», ambii soți în jur de 30, gen «angajați, fără studii superioare» (așa cum scrie prin sondaje), ea – rotofeie, cu părul prins în coadă, el – negricios și cam prost dispus, doi copii, în jur de 4 și 6 ani. Soția se instalează cu sacoșele pline cu spanac și leurdă și cu cel mic în brațe, soțul însoțit de fiul cel mare, care deja își dă importanță de bărbat în casă, pleacă la coada la mici, care, la ora asta, e interminabilă. Însă totul merge repede și se întorc curînd cu un platou cu vreo 15 mici, cola pentru ea și bere pentru el. Pentru copii au pregătit deja sucul natural de mere, cumpărat din piață. Cel mic întinde mîna spre sticlă. «Nu, acuma, mami! Să mîncăm micușorii mai întîi!» Iar procesul de hrănire a copiilor durează cam o jumătate de oră, timp în care tatăl își bea berea apatic, cu privirea în altă parte, la țigăncușele tinere, în colanți, care vînd grămezi întregi de lămîi cu cîțiva lei. Prînzul «în oraș», adică în piața Obor, reprezintă pentru această familie o serie întreagă de compromisuri, rugăminți, negocieri între părinți și copii. «Ia micușorul ăsta! Nu pe celălalt, e a lui tata… Nu mai vrei? Vrei cu muștărel? Nu, nu-ți dau cola acum… ai suculeț de mere. Lasă cola în pace! Ia cu pîinică… dacă nu mănînci cu pîinică o să te doară burtica! Tati, dă-i tu lui Mihăiță din micii tăi… da, mami, cu muștărel, sigur! Dacă nu mănînci, mă supăr să știi… mă supăr tare! Uite, și tati s-a supărat. Aha, vezi că mai vrei? Hai, mami, măcar jumate de mic să mai papi!» și tot așa. În principiu, mama îi îmbuibă pe copii cu mici, folosind diminutive pentru toate cuvintele din limba română care pot să le suporte.

Copiii țipă, aruncă cu cocoloașe de pîine, împroașcă cu muștar, toți patru par o familie fericită, într-o zi liberă de sîmbătă. Doar par. Pentru că îmi dau repede seama că cei doi soți comunică exclusiv prin intermediul copiilor, prin acțiunile lor. Nici măcar nu se privesc unul pe altul, privesc doar la copii, iar soțul aiurea, la oamenii care trec. Practic sînt doi străini – mami și tati. La un moment dat, însă, ea îl întreabă pe el ceva care nu are legătură cu pasatul micilor de la unul la altul. Ceva despre ce trebuia să facă el astăzi. Iar el îi răspunde cu un soi de lătrat: „Și care-i problema? De ce nu-ți vezi de treaba ta?” Ea tace, continuă să-și hrănească copiii. La final, se ridică de la masă, ne salută politicos și pleacă: tatăl, însoțit de puștiul cel mare, merge cu cîțiva pași în fața mamei, care duce sacoșele cu cumpărături și îl tîrăște după ea, de mînă, pe cel mic.“

Ca această familie sînt mii, poate sute de mii. Identice. Nici unul dintre soți nu știe de fapt „ce mai face” celălalt și nici nu-l interesează. Își trăiesc relația prin copii. Și dacă ai putea să scotocești prin amintirile lor comune, ai descoperi probabil că singurul moment oarecum fericit care îi legitimează pe ei doi ca relație umană este nunta. Acea nuntă „tradițională” cînd ea a purtat rochia de mireasă la care a visat din copilărie și a fost în centrul atenției, cînd el s-a simțit „bărbat” alături de ea, au dansat împreună (oare au mai dansat de atunci?) și au tăiat tortul cu același cuțit, au venit și rudele ei și rudele lui în egală măsură și au strîns sufiecienți bani „din dar” (că doar lumea nu e nesimțită să vină la nuntă și să nu dea!) ca să-și ia mașină de spălat, dar și să-și pună ceva deoparte pentru zile negre.

Totuși, dragă Jan, să nu crezi că toată societatea românească este ca în scena descrisă mai sus. Sînt oameni și oameni, și tocmai de aceea îmi plac mie diferențele pentru fac societatea mai vie, mai dinamică, mai interesantă și, în ultimă instanță, mai greu de manipulat și de controlat de către un regim totalitar. Așadar, femeia și bărbatul nu au cum să fie identici... deși o prietenă de-a mea scriitoare s-a supărat atunci am îndrăznit să observ că, de pildă, că scriitura unei femei este diferită față de cea a unui bărbat (și mă refer aici la literatură, nu la caligrafie). „Cum adică diferită?” – a întrebat ea. „Adică vrei să spui că femeile scriu mai prost decît bărbații?” „N-am zis asta!” – m-am revoltat eu. „Am zis că, în general, femeile scriu altfel decît bărbații, e alt tip de scriitură!” N-am mai încercat să aduc argumente, deși aveam destule, știam că discuția va duce la o ceartă. Sînt convinsă că pe prietena mea a deranjat-o în primul rînd faptul că am împărțit scritorii în două categorii distincte – scriitori și scriitoare, ceea ce nu se cade! –, apoi implicit i s-a părut că am făcut o aluzie cum că femeia i-ar fi inferioară bărbatului (și) din punct de vedere literar. Păi, dacă aș fi gîndit așa, nu m-aș fi lăsat de mult de scris?

Da, asta e o altă tendință (și sper că e doar o tendință și nu se va transforma în altceva, mai periculos) de a șterge cu buretele diferențele și de a privi totul prin prisma „corectă” a corectitudinii politice. Totuși, deși femeia modernă știe că este egală cu bărbatul, de multe ori are motive întemeiate să creadă că, de fapt, e superioară bărbatului. De pildă, de 1 martie, am primit pe e-mail o serie de bancuri feministe, într-un slide show intitulat sugestiv, „Femei ca noi!” Voi da doar un exemplu: „Zece bărbaţi şi o femeie stăteau atîrnaţi de cablul unui helicopter. Deoarece cablul nu era destul de rezistent ca să ţină 11 persoane, au decis că una va trebui să sară, altfel vor muri cu toţii. Nu s-au putut decide asupra persoanei. Atunci, femeia a ţinut un discurs scurt, dar emoţionant, în care a spus că ea va fi aceea care se va jertfi, deoarece femeile sînt în general dispuse să renunţe în faţa soţului sau a băieţilor lor, oferă totul bărbaţilor fără să primească nimic în schimb. Cînd şi-a terminat discursul, toţi bărbaţii au început să aplaude. Morala: Niciodată să nu subestimezi puterea femeilor!”

Nu știu cum e în Germania, însă în România, în prima săptămînă a lui martie asistăm la o celebrare a femeii asemănătoare cu cele de pe timpuri, din perioada comunistă, care aproape că îi obligă pe bărbaţi să curteze, să falseze, să împartă flori şi mărţişoare (unele „reciclate” din cele pe care le-au primit soţiile lor în anii trecuţi). Cunosc bărbaţi care chiar îşi iau liber de la serviciu, după ce numără femeile cu care se intersectează zilnic în birouri sau pe coridoare şi îşi fac calcule mentale. Am văzut bărbaţi alegînd cu stîngăcie gablonțuri în magazine unde, de regulă, aşteptau plictisiţi afară, cu sacoşele de cumpărături în braţe. Îmi amintesc că în perioada liceului, fata care nu primea nici măcar o floare de 1 martie era catalogată drept „nepopulară” şi exclusă din găşti, iar anumite profesoare îi persecutau pe băieţii care de 8 martie nu le ofereau „atenţiile” cuvenite. Însă toată această „magie” se spulberă în mai puţin de o săptămînă şi lucrurile revin la normal.

Pe vremuri, într-o societate tradiţională femeia stătea acasă, gătea, făcea curat, creştea copii şi, în timpul liber, tricota. În bucătărie, deasupra plitei avea atîrnate ştergare brodate pe care scria: „Gospodina cînd e bună rostul casei merge strună!” sau „Tu bărbatului să-i faci prăjituri şi cozonaci”. Femeii emancipate de astăzi aşa ceva i se poate părea nu doar desuet, dar şi declasant. Acum, ea este înlocuită acasă de bonă sau de menajeră. În România, în cele mai multe cazuri este una şi aceeaşi, 2 în 1, şi i se spune, la modul generic şi uneori peiorativ, „femeie”. Amuzant este cînd auzi anumite replici care vin din partea unei femei: „Nu mă mai descurc. Am nevoie de o femeie!”

Dar iată o discuție pe care am surprins-o între două astfel de „femei”, în metrou, în trenul care venea de la IMGB şi mergea spre staţia Pipera. Cele două femei puteau să vină de oriunde, dintr-un cartier mărginaş al Bucureştiului, însă era clar pentru mine că se îndreptau spre zona rezidenţială. De fapt, se duceau la serviciu. Prima era trecută de 50, genul de femeie căreia ţăranii din piaţă îi spun „mamaie”, ofilită, durdulie, cu buze date cu un strop de ruj prea roşu, cu faţa căzută, pentru că aşa e ea de fel, cam posacă. A doua spre 40, mai atent îmbrăcată decît prima, cu vagi urme de cochetărie, cu ceva aur pe la gît şi în urechi, genul de fostă muncitoare la o fabrică de textile, cu gesturi febrile, neliniştite. „Tu mergi de la doişpe?”, întreabă prima. „Păi da, că întîi iau copiii de la şcoală... nu-i departe de casa lor, la două străzi.”. „Cît de mari îs copii?” „Unul de-a întîia şi ăla mare de-a patra.” „Şi ce le dai azi de mîncare?” Femeia mai în vîrsta i se adresează celei mai tinere pe un ton aproape matern. „Mai e nişte supă cu tăieţei de ieri... şi le fac din alea congelate, crochete de peşte, că alea le place. Cu nişte piure, ăsta îl fac repede. Şi dup-aia dacă reuşesc să-l culc pe ăla micu, mă apuc de gătit. Ăla mare se duce la lecţii sau îl las să se uite la televizor...” Din următoarele replici înţeleg că femeia mai tînără e doar bonă (deşi mai şi găteşte din cînd în cînd), pe cînd cealaltă e şi bonă, şi „femeie”. În cîteva cuvinte, îşi descrie o zi de lucru, mai mult pentru a-şi demonstra eficienţa. „Prea multe n-am de făcut... că e casa ca la Neckermann.” (Mai există expresia asta?!) „Pun aspiratorul, mai şterg un praf, dau cu o soluţie pe parchet...” „Nu dai cu Cif?” „Nu. E ceva nemţesc. Nu se găseşte la noi! Mai spăl un geam, dacă mi se pare murdar... bag rufele la maşina de spălat. Ce mai fac? Le calc pe alea uscate. Şi pînă să vină ea, pe la şapte, apuc să fac mîncare.” „Ce ai făcut săptămîna asta?” „Mai multe, că fac trei, patru feluri pe zi... El e foarte pofticios. Îl întreb ce să-i gătesc şi îmi spune că şi d-aia şi d-aia, şi dup-aia le aruncă. Era să le zic odată să-mi dea mie ce rămîne, că duc la ţară, la porci, dar mi-a fost nu ştiu cum. Am făcut două ciorbe, una de văcuţă, una cu pui. Am făcut o musaca de vinete. O friptură la cuptor cu cartofi. Şi salate, că ea ţine cură. Toată ziua mă pune să-i fac salate. Îmi dă nişte reţete de prin reviste, că p-astea ale mele cu maioneză nu pune gura. E sucită.” Femeia mai tînără a devenit deja extrem de curioasă. Presimte că vor urma micile bîrfe. Farmecul job-urilor lor este că seamănă din cînd în cînd cu rubricile mondene de prin ziare. Femeia mai în vîrstă, cu o voce scăzută: „Ea lucrează la televiziune.” Femeia mai tînără, cu o voce surprinsă: „Da? La ce canal?” „Nu ştiu, că a fost la mai multe, dar nu apare... la televizor.” Bona e dezamăgită, deja doamna celeilalte nu mai prezintă interes, însă se simte datoare să-şi prezinte „patronii” ei. „El e manager. Cred că îl văd pe acasă de două ori pe săptămînă. Ea n-am înţeles ce face, că vine, stă cinci minute, dă două telefoane şi pleacă... Io cred că are pe cineva... bine, că n-am văzut-o cu nimeni, dar aşa zic eu, din experienţa mea. Se vede! Mai e şi mă-sa, care mă inervează. Cînd vine, numai cu ochii pe mine stă. Că de ce nu încălzesc la microunde, că de ce îi las pe copii să mănînce dulce imediat după-masă, că de ce am mutat floarea... Ea n-ar ridica un pai de pe jos! Şi nu ştie să se poarte cu copiii ca o bunică. Nu cred că-i iubeşte. Apropo, copilul tău cum e?” Femeia mai în vîrstă clatină din cap: „Rău!”

Cobor cu regret la Aviatorilor. Trenul le duce mai departe pe cele două femei şi mica lor şuetă spre staţia Pipera.