Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Ruta subterană de Colson Whitehead, traducere din engleză de Justina Bandol, apărut recent în colecţia „Raftul Denisei”, Editura Humanitas.

Lansarea volumului va avea loc miercuri, 20 decembrie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr. 38). Dl Scott A. Reese, atașatul cultural al Ambasadei Statelor Unite ale Americii, va lua cuvîntul în deschiderea evenimentului, la care sînt de asemena invitați Radu Paraschivescu, scriitor, Ioan Stanomir, politolog și publicist, și Nona Rapotan, editor coordonator Bookhub.ro. Actorul István Téglás va citi cîteva fragmente din roman. Întîlnirea va fi moderată de Denisa Comănescu.

Ruta subterană (The Underground Raiload) de Colson Whitehead este un adevărat fenomen editorial, elogiat la nivel internațional atît de critică, cît și de public. Mărturie stau prestigioasele premii și distincții primite, printre care Pulitzer Prize 2017, Arthur C. Clarke Award 2017 și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, precum și National Book Award 2016. Romanul a atins primul loc în cele mai importante topuri de vînzare de carte americane: bestseller New York TimesWashington PostPublishers Weekly, Barnes & Noble, Amazon.com — „Best Book of the Year 2016“, The New York Times Book Review — „Best Novel of 2016“. Publicația USA Today l-a ales pe Colson Whitehead autorul anului 2016 iar numeroase personalități, printre care Oprah Winfrey, au nominalizat Ruta subterană pe lista cărților preferate din 2016. Drepturile de traducere ale romanului Ruta subterană au fost cumpărate în peste 40 de țări. Recent, revista Lire l-a desemnat „Cel mai bun roman străin tradus în Franța în 2017“.

„Descoperirea Americii“ — așa s-ar mai fi putut numi acest roman, o odisee programatică în căutarea unei țari care se dovedește iluzorie. Cora, protagonista cărții, este o tînără sclavă evadată, care, visînd să ajungă în Nord, străbate mare parte din Statele Unite într-o călătorie inițiatică. Autorul îmbină adevărul istoric și fantezia pentru a pune în lumină, într-o amplă metaforă, nu doar obsesiile Americii, ci și avatarurile naturii umane și, mai ales, relațiile dintre oameni într-o societate dominată de injustiție și varii inginerii sociale. 

„Un roman puternic, halucinatoriu, cu o perspectivă devastatoare asupra costului uman al sclaviei. Înzestrat cu forța necruțatoare a narațiunilor scrise de sclavii fugari înșiși, cu ecouri din Toni Morrison, Victor Hugo și Ralph Ellison și cu trăsături de condei amintind de Borges, Kafka și Swift.“ — Michiko Kakutani, The New York Times

„N-am mai fost de mulți ani atît de impresionat și de captivat de o carte. Este o poveste luminoasă, tumultuoasă și de o inventivitate debordantă, care nu doar aruncă o lumină strălucitoare asupra uneia dintre cele mai întunecate perioade din istorie, dar deschide și perspective noi și fascinante pentru genul romanesc în sine.“ — Alex Preston, The Guardian

„Whitehead ne oferă o retrospectivă istorică. Cine va citi romanul din scoarță-n scoarță va observa: el e absolut indispensabil, pentru că ne ajută să ne facem o idee despre trecut și să înțelegem cît de înșelător e prezentul.“ — Anne Haeming, Der Spiegel 

Colson Whitehead, una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University și a fost scriitor în rezidență la Vassar College, University of Richmond și University of Wyoming. Din 2015 deține o rubrică despre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a șase romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, The Intuitionist, a cîștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), avînd contracte de traducere în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care cele mai importante două premii literare ale Americii — National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017 —, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu Arthur C. Clarke. Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York TimesNew YorkerNew York MagazineHarper’s și Granta.

******

Puţul în care cobora scara era căptuşit cu piatră, şi din adîncul lui venea un miros acru. Nu se deschidea într-un beci, ci cobora mai departe. Cora încercă să aprecieze cantitatea de muncă necesară pentru a-l săpa. Treptele erau abrupte, dar pietrele se aliniau în planuri drepte şi asigurau o coborîre uşoară. Apoi ajunseră la tunel, şi „a aprecia“ deveni un cuvînt prea palid pentru a cuprinde ceea ce se desfăşură înaintea ei.

Scările dădeau pe un mic peron. La capetele lui se deschideau gurile negre ale uriaşului tunel. Era probabil înalt de vreo şase metri, cu pereţii căptuşiţi alternativ cu piatră închisă şi deschisă la culoare. Cînd te gîndeai numai la munca neobosită ce făcuse posibilă o asemenea construcţie! Cora şi Caesar observară şinele. Două fîşii de oţel înaintau în tunel cît se putea vedea, ţintuite la pămînt de traverse de lemn. Se îndreptau, se presupunea, spre nord şi spre sud, izvorînd dintr-o sursă imposibil de imaginat şi gonind spre un miraculos punct terminus. Cineva fusese suficient de grijuliu ca să instaleze pe peron o băncuţă. Cora se simţi ameţită şi se aşeză.

Caesar abia izbuti să vorbească.

— Pînă unde duce?

Lumbly ridică din umeri.

— Îndeajuns de departe pentru voi.

— Cred că a durat ani de zile să-l facă.

— Mai mult decît vă-nchipuiţi. Problema aerisirii, asta a durat.

— Cine l-a făcut?

— Cine face orice în ţara asta?

Cora văzu cum Lumbly le savura uluiala. Nu era prima oară cînd dădea această reprezentaţie.

— Dar cum? întrebă Caesar.

— Cu mîinile, cum altfel? Trebuie să discutăm despre plecarea voastră. Lumbly scoase o bucată de hîrtie îngălbenită din buzunar şi miji ochii. Aveţi două opţiuni. E un tren care pleacă peste o oră şi altul, peste şase. Nu e cel mai bun orar. Ar fi fost bine dacă pasagerii noştri şi-ar fi putut potrivi sosirea, dar operăm sub anumite constrîngeri.

— Următorul, spuse Cora, ridicîndu-se în picioare. Nu încăpea discuţie.

— Problema e că nu merg în acelaşi loc, spuse Lumbly. Unul o ia într-o parte şi celălalt...

— Unde? întrebă Cora.

— Departe de aici, asta e tot ce pot să vă spun. Vă daţi seama cît de greu se comunică toate schimbările de traseu. Trenuri personale, rapide, ce gară s-a închis, în ce direcţie se construieşte. Problema e că o destinaţie poate să vă placă mai mult ca alta. Unele gări au fost descoperite, anumite linii se închid. Nu ştiţi ce vă aşteaptă afară pînă nu ajungeţi pe peron.

Fugarii nu înţelegeau. După spusele şefului de gară, un traseu putea fi mai puţin ocolit, însă mai periculos. Asta însemna că altul era mai lung? Lumbly nu vru să dezvolte. Le spusese tot ce ştia, insistă el. Pînă la urmă, era aceeaşi alegere a sclavului dintotdeauna: oriunde, numai nu înapoi către locul de unde fugiseră. După ce se consultară, Caesar spuse:

— Îl luăm pe următorul.

— Voi hotărîţi, spuse Lumbly şi le făcu semn spre băncuţă.

Aşteptară. La rugămintea lui Caesar, şeful de gară le spuse cum ajunsese să lucreze pentru ruta subterană. Cora nu-l putu urmări. Tunelul o atrăgea ca un magnet. De cîte braţe fusese nevoie pentru a construi aşa ceva? Şi tunelurile următoare, unde duceau şi cît de departe? Se gîndi la culesul bumbacului, care înainta rapid în lungul brazdelor la vremea recoltei, la trupurile africane care se mişcau sincronizate, cît de repede le permitea puterea lor fizică. Cîmpurile uriaşe explodau în sute de mii de păstăi albe, înşirate ca stelele pe cer în cea mai clară dintre nopţi. Cînd terminau, sclavii răpiseră culoarea cîmpului. Era o operaţiune somptuoasă, de la sămînţă la balot, dar nici unul dintre ei nu se putea mîndri cu munca sa. Ea le fusese furată. Stoarsă din vine. Tunelul, şinele, sufletele deznădăjduite care-şi găseau salvare în coordonarea dintre gări şi dintre orare – aceasta era o minune de care puteai fi mîndru. Cora se întrebă dacă oamenii care construiseră reţeaua subterană îşi primiseră răsplata cuvenită.

— Fiecare stat e altfel, le spunea Lumbly. Fiecare e un amestec de posibilităţi, cu propriile obiceiuri şi cu modul propriu de a face lucrurile. Trecînd prin ele, veţi vedea cît de întinsă e ţara înainte să ajungeţi la ultima staţie.

La cuvintele acestea, băncuţa vibră abia auzit. Ei amuţiră, şi vibraţia deveni sunet. Lumbly îi conduse la marginea peronului. Maşinăria sosi în ciudăţenia ei mătăhăloasă. Caesar văzuse trenuri în Virginia; Cora auzise numai de ele. Nu era ceea ce-şi închipuise ea. Locomotiva era neagră, o improvizaţie greoaie condusă de botul triunghiular al plugului pentru vite, deşi pe-acolo pe unde mergea trenul acesta aveau să fie prea puţine animale. Venea apoi bulbul coşului – un lujer acoperit de funingine. Corpul principal consta dintr-o cutie mare şi neagră pe care se afla montată cabina mecanicului. Dedesubt, pistoanele şi cilindrii uriaşi executau un dans necurmat cu cele zece roţi – două perechi mai mici în faţă şi trei în spate. Locomotiva trăgea un singur vagon de marfă părăginit, cu o mulţime de scînduri lipsă în pereţi.

Mecanicul negru le făcu semn din cabină, dezvelindu-şi gingiile goale într-un zîmbet larg.

— Toată lumea sus! spuse.

Ca să oprească întrebările incomode ale lui Caesar, Lumbly desfăcu repede cîrligul uşii vagonului şi o deschise larg.

— Mergem?

Cora şi Caesar urcară în vagon, şi Lumbly îi sigilă fără întîrziere. Iscodi apoi prin spărturile din lemn.

— Dacă vreţi să vedeţi ce-i cu ţara asta, eu aşa zic mereu, trebuie să mergeţi pe şine. Uitaţi-vă afară în timp ce goniţi cu viteză spre destinaţie şi-o să vedeţi adevărata faţă a Americii.

Plesni peretele vagonului în semn de plecare, şi trenul se smuci din loc.

Cei doi fugari îşi pierdură echilibrul şi aproape că se răsturnară peste grămada de baloţi de fîn care avea să le servească drept loc de şedere. Vagonul scîrţîia şi dîrdîia. Nu era un model nou, şi de multe ori în timpul călătoriei, Cora se temu că avea să se dezmembreze. Înăuntru nu era nimic în afară de baloţi de fîn, cîţiva şoareci morţi şi nişte cuie îndoite. Cora descoperi mai tîrziu un petic ars pe jos, unde cineva aprinsese un foc. Caesar era amorţit de succesiunea atîtor evenimente uimitoare şi se ghemui pe podea. Urmînd ultimul sfat al lui Lumbly, Cora privi printre scînduri. Mile întregi, nu văzu decît întunecime.

Cînd ieşiră din nou la lumina soarelui, erau în Carolina de Sud. Cora privi în sus la marele zgîrie-nori şi se împletici un pas în spate, întrebîndu-se cît de departe ajunseseră.