Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Pădurea întunecată de Nicole Krauss, apărut recent la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”.

Joi, 14 iunie, ora 19, în librăria Humanitas de la Cișmigiu va avea loc o discuție despre această carte – un succes comercial și de critică din șirul cu care Nicole Krauss și-a obișnuit cititorii, considerată și cea mai valoroasă scrisă de ea pînă acum. La dialogul moderat de Denisa Comănescu, director al Editurii Humanitas Fiction, vor lua parte criticii literari Tania Radu și Cosmin Ciotloș și jurnalistul Andrei Crăciun.

Pădurea întunecată a fost, în SUA, bestseller naţional și a fost desemnată cea mai bună carte de ficțiune a anului 2017 de către EsquireTimes Literary SupplementElle MagazinePublishers WeeklyFinancial TimesGuardian și Globe and Mail. Este, de asemenea, cartea care l-a făcut pe Philip Roth, unul dintre modelele literare, devenit prieten și partener de corespondență al scriitoarei, să declare: „Un roman strălucit. Sînt plin de admirație“. Iar cronicile care au apărut de-a lungul anului 2017 în rubricile de critică ale marilor publicații americane descriu Pădurea întunecată în termeni fără echivoc, drept un roman elegant, triumfător, lucid și exaltant și unul care duce narațiunea convențională în direcții neconvenționale.

Cu titlul luat dintr-un vers din Infernul lui Dante, este un roman misterios, care te absoarbe, urmînd poveștile a două personaje distincte aflate într-o călătorie aproape inițiatică în Israel. Nicole este o tînără romancieră de 39 de ani din New York, în plină criză existențială și de creație, în timp ce Epstein este un avocat bătrîn, fost antreprenor de succes, a cărui scară de valori se răstoarnă brusc. Amîndoi își părăsesc familiile și par să străbată un drum dantesc, coborînd cerc după cerc, fără să bănuiască ce îi așteaptă la capăt.

***

Cu o zi înainte să plece în Israel, Epstein a participat la un mic eveniment cu Mahmud Abbas, găzduit de Centrul pentru Pace în Orientul Mijlociu la Hotelul Plaza. Vreo cincizeci de lideri evrei americani fuseseră invitaţi să stea de vorbă cu preşedintele Autorităţii Palestiniene, care se afla în oraş pentru a se adresa Consiliului de Securitate al ONU şi acceptase să le liniştească temerile evreieşti la o masă cu trei feluri. Altădată, Epstein ar fi acceptat cu entuziasm invitaţia. Ar fi dat buzna şi s-ar fi amestecat în toate discuţiile. Dar unde-l putea duce asta acum? Ce putea să-i spună nou omul ăsta necioplit din Safed? Era sătul de toate – sătul de aerul fierbinte şi de vorbăria goală, a lui însuşi precum şi a altora. Şi el voia pace. S-a răzgîndit abia în ultimul moment, trimiţîndu-i un mesaj-fulger lui Sharon, care a trebuit să se dea de ceasul morţii să smulgă înapoi locul lui de la o delegaţie a Departamentului de Stat sosită mai tîrziu. Renunţase la multe, dar încă nu-şi pierduse curiozitatea. Oricum, înainte de asta avea să fie după colţ, la biroul juriştilor băncii, să semneze actele – în ciuda implorărilor lui Schloss – pentru împrumutul girat cu apartamentul.

Şi totuşi, îndată ce Epstein s-a aşezat la masa lungă, umăr lîngă umăr cu purtătorii de stindard ai poporului său, care-şi puneau unt cu arpagic pe chifle în timp ce palestinianul cu voce moale vorbea despre sfîrşitul conflictului şi al pretenţiilor, a regretat că se răzgîndise. Camera era mică; nu avea cum să iasă. Cîndva ar fi făcut-o. La un dineu oficial în onoarea lui Shimon Peres la Casa Albă, cu numai un an în urmă, se ridicase să se ducă la toaletă la jumătatea unui Tempo di Minuetto interpretat de Itzhak Perlman – oare cîte ore din viaţă petrecuse în total ascultîndu-l pe Perlman? O săptămînă întreagă? Cei din Serviciul Secret se repeziseră spre el; după ce preşedintele se aşeza, nimeni nu mai avea voie să părăsească încăperea. Dar cînd e vorba de chemarea naturii, toţi oamenii sînt egali. „Este o urgenţă, domnilor“, spusese el, trecînd pe lîngă bărbaţii în costume negre. Şi se făcuse o excepţie, aşa cum se făcea întotdeauna pentru Epstein; fusese escortat pe lîngă soldaţii din gardă pînă la toaletă. Dar acum nevoia lui de a se afirma se stinsese.

A fost servită salata Caesar, au început discursurile şi s-a auzit vocea sonoră a lui Dershowitz: „Dragul meu prieten Abu Mazen[1]“. În dreapta lui Epstein, ambasadorul Arabiei Saudite se juca cu microfonul fără fir, neavînd nici cea mai mică idee despre cum funcţionează. Vizavi, Madeleine Albright stătea moţăind ca o şopîrlă în soare, radiind de inteligenţă interioară; nici ea nu mai era cu adevărat acolo, trecuse la chestiuni de natură metafizică, sau aşa i se părea lui Epstein, care a fost cuprins de dorinţa de a o lua deoparte şi de a discuta despre aceste preocupări mai profunde. A scotocit în buzunarul de la piept în căutarea cărticelei legate în pînză verde uzată pe care i-o dăruise Maya de ziua lui şi pe care o purtase cu el peste tot în ultima lună. Dar nu era acolo; probabil o lăsase în palton.

Atunci, în timp ce-şi scotea mîna din buzunar, l-a observat pentru prima dată, cu coada ochiului, pe bărbatul înalt, cu barbă, în costum închis la culoare şi cu o tichie mare neagră, care stătea deoparte, insuficient de distins ca să i se ofere un loc la masă. Surîsul uşor îi scotea în evidenţă ridurile din jurul ochilor, iar braţele îi erau încrucişate la piept ca şi cum ar fi îmbrăţişat, pentru a ţine în frîu, o energie fără astîmpăr. Dar Epstein simţea că nu era vorba despre autocontrol în serviciul modestiei, ci despre altceva.

Liderii evrei americani au continuat să-şi rostească întrebările fără întrebări; salatele au fost luate de ospătarii indieni şi înlocuite cu somon poşat. În sfîrşit i-a venit rîndul lui Epstein să vorbească. S-a aplecat înainte şi a apăsat pe butonul microfonului. S-a auzit un pocnet sonor de electricitate statică, făcîndu-l pe ambasadorul Arabiei Saudite să tresară. În liniştea care a urmat, Epstein s-a uitat în jur, la chipurile întoarse spre el, în aşteptare. Nu se gîndise deloc la ce urma să spună, iar mintea lui, care întotdeauna plana asupra ţintei ca o dronă, plutea acum liber. A privit încet în jurul mesei. Brusc, feţele celorlalţi, care nu ştiau cum să reacţioneze la tăcerea lui, îl fascinau. Disconfortul lor îl fascina. Fusese oare odinioară imun la disconfortul altora? Nu, imun era un cuvînt prea puternic. Dar nu-i acordase prea multă atenţie. Acum îi privea cum se uită în farfurii şi se foiesc stînjeniţi în scaun, pînă cînd moderatoarea a intervenit.

— Dacă Jules – domnul Epstein – nu are nimic de adăugat, vom trece mai departe la…

Dar a fost nevoită să se răsucească în scaun, întreruptă de o voce din spatele ei.

— Dacă nu doreşte să folosească timpul alocat, îl preiau eu.

Curios să vadă de unde venea intruziunea, Epstein a întîlnit privirea intensă a bărbatului înalt, cu tichie neagră croşetată pe cap. Tocmai se pregătea să răspundă, cînd omul a intervenit din nou.

— Domnule preşedinte Abbas, vă mulţumim că aţi venit astăzi. Vă cer iertare, asemenea colegilor mei, nici eu nu am o întrebare pentru dumneavoastră; am doar ceva de spus.

Un susur de rîsete uşurate a străbătut încăperea. Vocea lui se auzea uşor, făcînd ca folosirea microfoanelor să pară deranjantă.

— Sînt Rabbi Menachem Klausner. Trăiesc în Israel de douăzeci şi cinci de ani. Sînt fondatorul Ghilgul, un program care aduce americani la Safed, să studieze misticismul iudaic. Vă invit pe toţi să ne căutaţi pe internet, sau chiar să vă alăturaţi nouă la una dintre taberele noastre – am ajuns la cinscisprezece pe an, şi creştem. Domnule preşedinte Abbas, ar fi o onoare pentru noi să vă primim, deşi cu siguranţă cunoaşteţi înălţimile Safedului mai bine decît cei mai mulţi dintre noi.

Rabinul s-a oprit şi şi-a frecat barba lucioasă.

— Stînd aici şi ascultîndu-i pe prietenii mei, mi-am amintit o poveste. De fapt, o lecţie învăţată la şcoală de la rabinul nostru. Un adevărat tzadik[2], unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut – dacă n-ar fi fost el, viaţa mea s-ar fi desfăşurat altfel. Obişnuia să ne citească cu glas tare din Tora. În ziua aceea era Facerea, şi cînd ajunge la versetul „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfîrşit lucrarea pe care o făcuse“[3], se opreşte şi ridică privirea. Am observat ceva ciudat? vrea să ştie. Noi ne scărpinăm în cap. Toată lumea ştie că ziua a şaptea e Sabatul, aşadar ce-i atît de ciudat? „Aha!“ spune rabinul sărind de pe scaun, cum face mereu cînd e însufleţit. Dar nu spune că Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea! Spune că Şi-a sfîrşit lucrarea. Cîte zile i-a luat să creeze cerul şi pămîntul? ne întreabă el. Şase, zicem noi. Şi de ce nu se spune că Dumnezeu a sfîrşit atunci? Că a sfîrşit în a şasea şi că în a şaptea s-a odihnit?

Epstein a privit în jur, întrebîndu-se unde voia să ajungă cu toate astea.

— Ei bine, rabinul ne spune că atunci cînd bătrînii înţelepţi s-au adunat să discute această problemă, au ajuns la concluzia că trebuie să fi existat un act al creaţiei şi în ziua a şaptea. Dar care? Apele şi pămîntul existau deja. Soarele şi luna. Plantele şi copacii, animalele şi păsările. Pînă şi Omul. Ce-i mai putea lipsi Universului? s-au întrebat înţelepţii. Într-un tîrziu, un bătrîn savant cărunt, care întotodeauna stătea singur în colţul camerei, a deschis gura. „Menuha“, a spus el. „Ce?“ au întrebat ceilalţi. „Vorbeşte mai tare, nu te auzim.“ „De Sabat, Dumnezeu a creat menuha, a spus bătrînul savant, şi atunci lumea a fost completă.“

Madeleine Albright şi-a împins scaunul în spate şi a ieşit, materialul costumului ei cu pantaloni foşnind uşor. Vorbitorul n-a părut tulburat. Pentru o clipă, Epstein a crezut chiar că o să se aşeze pe scaunul ei, aşa cum îi luase lui locul la vorbit. Dar omul a rămas în picioare, dominînd astfel mai bine încăperea. Cei din apropiere se trăseseră înapoi, să facă loc în jurul lui.

— „Aşadar, ce înseamnă menuha? ne întreabă rabinul. Pe noi, o mînă de copii neastîmpăraţi care se uită pe fereastră, al căror unic interes pe lume este să joace fotbal. Nimeni nu zice nimic. Rabinul aşteaptă, şi cînd devine clar că n-o să ne dea răspunsul, un copil din fundul camerei, singurul cu pantofii lustruiţi, care întotdeauna se ducea direct acasă, la mama lui, urmaşul după multe generaţii al bătrînului savant cărunt care purta în el înţelepciunea străveche a statului în colţuri, deschide gura. „Odihna“, spune el. „Odihna!“ exclamă rabinul, cu stropi de salivă sărindu-i din gură, cum se întîmplă cînd e însufleţit. „Dar nu numai! Căci menuha nu înseamnă pur şi simplu o pauză în activitate. O întrerupere a efortului. Nu este doar opusul trudei şi al muncii. Dacă a fost nevoie de un act special de creaţie pentru a o face să existe, negreşit trebuie să fie ceva extraordinar. Nu e negativul a ceva care exista deja, ci un lucru pozitiv unic, fără de care Universul ar fi incomplet. Nu, nu numai odihnă“, spune rabinul. „Linişte! Seninătate! Repaus! Pace. O stare în care nu există sfadă şi nu există lupte. Nici frică şi neîncredere. Menuha. Starea în care omul stă nemişcat.“

— Abu Mazen, dacă-mi daţi voie, a spus Klausner coborînd vocea şi aranjîndu-şi kippa, care îi alunecase spre ceafă, în clasa aceea cu copii de doisprezece ani, nici măcar unul dintre noi nu a înţeles ce a vrut să spună rabinul. Dar vă întreb: înţelege vreunul dintre noi, cei din camera asta, mai bine? Înţelegem acel act de creaţie care se distinge între celelalte, singurul care nu a pus bazele a ceva etern? În ziua a şaptea Dumnezeu a creat menuha. Dar a făcut-o fragilă. Incapabilă să dureze. De ce? De ce, cînd a făcut tot restul atît de impermeabil la curgerea timpului?

Klausner s-a oprit, măturînd cu privirea încăperea. Fruntea lui imensă scînteia de sudoare, deşi altfel nu dădea nici un semn că ar fi făcut vreun efort. Epstein s-a aplecat înainte, aşteptînd.

— Aşadar, cade în sarcina Omului s-o recreeze iar şi iar, a spus Klausner în cele din urmă. Să recreeze menuha, ca să ştie că nu este un spectator al Universului, ci un participant. Că fără acţiunile lui, Universul pe care Dumnezeu ni l-a menit va rămîne incomplet.

Din fundul încăperii a răsunat o bătaie din palme leneşă, solitară. Cînd, neînsoţită, a alunecat în tăcere, liderul palestinienilor a început să vorbească, oprindu-se pentru ca translatorul să transmită mesajul său despre cei opt nepoţi ai lui care fuseseră cu toţii în tabăra Seminţele Păcii, despre convieţuirea umăr lîngă umăr, încurajarea dialogului, crearea de relaţii. Comentariile lui au fost urmate de cîţiva ultimi vorbitori şi evenimentul s-a încheiat, toată lumea ridicîndu-se în picioare şi Abbas strîngînd un şir de mîini întinse, mergînd de-a lungul mesei şi apoi ieşind din cameră, urmat de convivii lui.

Epstein, şi el nerăbdător să plece, s-a îndreptat spre garderobă. Dar în timp ce stătea la coadă, a simţit că-l bate cineva pe umăr. Cînd s-a întors, s-a trezit faţă în faţă cu rabinul care-şi ţinuse predica pe un timp furat. Cu un cap şi jumătate mai înalt decît Epstein, radia forţa vînjoasă, bătută de arşiţă a cuiva care trăieşte de multă vreme în Levant. De aproape, ochii lui albaştri străluceau de parcă ar fi acumulat lumină solară.

[1] Pseudonim sub care este cunoscut Mahmud Abbas.

[2] Literal, în ebraică, „om drept“; titlu dat maeştrilor spirituali în hasidism.

[3] Facerea. 2:2, Biblia sau Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.