Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Iata-mă de Jonathan Safran Foer, traducere și note de Andra Matzal și Cosmin Postolache, aflat în curs de apariţie în colecția „Raftul Denisei”, la Humanitas Fiction. Lansarea volumului urmează să aibă loc sîmbătă, 27 mai, ora 18,00, la standul Editurii Humanitas din cadrul Salonului de Cartea Bookfest.

 

Cu mult umor şi profundă melancolie, Jonathan Safran Foer construieşte o poveste multistratificată, greu de sintetizat în cîteva cuvinte. Focalizează lentilele camerei sale imaginare asupra unei familii evreieşti din Washingtonul zilelor noastre şi demolează, nivel după nivel, construcţia existenţei ei intime şi sociale, pînă ajunge la sîmburele care-i alimentează viaţa şi care se dovedeşte a fi mai fragil şi mai vulnerabil decît şi-ar fi imaginat.
Julia, o arhitectă „care n-a construit niciodată nimic”, după cum se autodefineşte, şi Jack, soţul ei, scenarist de succes al postului HBO, dar neîmplinit profesional, trăiesc împreună cu cei trei fii ai lor, Sam, Max şi Benjy – trei copii cu personalităţi complexe şi sofisticate , în confortul metroolei americane, ducînd o viaţă tihnită, îmbogăţită de mici ritualuri laice, care-i definesc ca familie. Cînd, cu puţin timp înainte de ceremonia de bar mitzvah a fiului lor cel mare, Sam, Julia descoperă în telefonul soţului ei mai multe mesaje cu un conţinut sexual explicit, totul sare în aer, scoţînd la iveală o adevărată spirală a crizelor identitare.
O panoplie de rude: bunici, străbunici, veri şi unchi intră în scenă pentru a întregi tabloul, nefăcînd altceva decît să complice şi mai mult lucrurile, care se vor reaşeza în cele din urmă, reconfigurînd relaţiile din interiorul familiei.
Punînd în discuţie ce înseamnă să fii uman, Iată-mă e un mare roman american al vremurilor noastre, avînd în centrul lui disoluţia unei familii şi disparitia valorilor morale, o capodoperă despre cum trăim acum.

******

Odată, într-o zi de sabat, în timp ce se aflau cu toţii în maşină, în drum spre casa străbunicului lor, Isaac, Jacob a spus:

— Cineva se îmbată la o petrecere, iar în drum spre casă loveşte şi ucide un copil. Altcineva se îmbată la fel de tare, dar ajunge acasă în siguranţă. De ce primul merge pentru tot restul vieţii la închisoare, iar al doilea se trezeşte a doua zi, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat nimic?

— Pentru că a ucis un copil.

— Dar în ceea ce priveşte greşelile, amîndoi sînt la fel de vinovaţi.

— Dar al doilea n-a omorît pe nimeni.

— Doar pentru că a avut noroc, nu pentru că ar fi fost nevinovat.

— Cu toate astea, primul a ucis pe cineva.

— Dar atunci cînd ne gîndim la vină, n-ar trebui să ne gîndim şi la acţiuni şi la intenţiinu doar la rezultate?

— Ce fel de petrecere era?

— Ce?

— Da, şi la urma urmei, ce făcea copilul acela afară, la o asemenea oră?

— Cred că ideea era…

— Părinţii lui ar fi trebuit să aibă grijă de el. Ei ar trebui să fie trimişi la închisoare. Dar asta ar însemna ca respectivul copil să rămînă fără părinţi. Doar dacă n-ar merge să trăiască şi el la închisoare.

— Uiţi că el a murit.

— A, corect.

Pe Sam şi Max i-a captivat această idee a intenţiei. Odată, Max a venit fuga în bucătărie, plîngînd şi ţinîndu-se cu mîinile de burtă.

— L-am pocnit, a zis Sam din sufragerie. Dar nu intenţionat.

Sau cînd, drept răzbunare, Max a călcat peste cabana din lego a lui Sam, pe jumătate terminată, a spus: „N-a fost intenţionat; eu voiam să calc pe covoraşul de dedesubt“. Lui Argus îi dăduseră să mănînce broccoli pe sub masă „din greşeală“. La teste nu învăţaseră „dinadins“. Prima oară cînd Max i-a spus lui Jacob „Taci din gură“ – ca răspuns la o sugestie venită într-un moment nepotrivit, şi anume de a lua o pauză de la partida de Tetris la care era pe cale să bată cele mai bune zece scoruri ale zilei, dar pe care, în primul rînd, nici n-ar fi avut voie s-o joace –, a lăsat deoparte telefonul lui Jacob, a fugit spre el şi l-a îmbrăţişat, zicîndu-i cu ochii căscaţi de frică: „N-am vrut“.

Cînd Sam şi-a strivit degetele de la mîna stîngă în încheietura uşii grele, de metal, şi a început să strige fără întrerupere „De ce mi s-a-ntîmplat una ca asta?“, „De ce mi s-a-ntîmplat una ca asta?“, în timp ce Julia îl ţinea la pieptul ei, cu sîngele ţîşnindu-i pe cămaşă aşa cum îi ţîşnea odată laptele, repetîndu-i „Te iubesc, sînt aici“, Jacob a spus „Trebuie să mergem la urgenţă“, iar Sam, care se temea de doctori mai mult decît de orice boală pe care ar fi putut-o trata aceştia vreodată, a început să se roage de ei: „Nu! Nu! A fost intenţionat! Am făcut asta intenţionat!“

A trecut timpul, lumea s-a uzat, iar Jacob şi Julia au început să uite să mai facă lucruri intenţionat. Nu s-au împotrivit renunţării şi, asemenea rezoluţiilor, a plimbărilor de marţi, a telefoanelor de „La mulţi ani!“ către verii din Israel şi a celor trei plase pline de mîncare tradiţională evreiască pe care i le duceau în fiecare duminică a lunii străbunicului Isaac, asemenea chiulului de la şcoală în ziua debutului Ligii naţionale la baseball, a fredonatului piesei Singing in the Rain de fiecare dată cînd o conduceau pe Hiena Ed la spălătoria automată de maşini, a „jurnalelor de mulţumire“ şi a „inspecţiei urechiuşelor“, au dispărut şi sculpturile anuale în dovleac şi prăjirea seminţelor, precum şi şoaptele faptelor de mîndrie.

Interiorul vieţii a devenit mult mai neîncăpător decît exteriorul ei, creînd astfel o cavitate, un gol. Motiv pentru care bar mitzvah părea cu atît mai important: era ultimul fir al unei frînghii deşirate. Tăierea lui, aşa cum Sam îşi dorise din răsputeri, şi aşa cum sugera Jacob acum, chiar împotriva propriilor sale nevoi reale, ar fi însemnat proiectarea nu doar a lui Sam, ci şi a întregii familii, tocmai spre acel gol, unde se afla, de altfel, destul oxigen pentru o viaţă – dar ce fel de viaţă?

Julia se întoarse către rabin.

— Dacă Sam îşi cere scuze…

— Pentru ce? întrebă Jacob.

— Dacă îşi cere scuze…

Cui?

— Tuturor, spuse rabinul.

— Tuturor? Tuturor viilor şi morţilor?

Jacob însăilase aceste cuvinte – tuturor viilor şi morţilor – nu în lumina a ceea ce avea să se întîmple, ci în întunericul de catran al momentului: înainte ca rugăciunile împăturite să înflorească în crăpăturile din Zidul Plîngerii, înainte de criza japoneză, înaintea celor zece mii de copii dispăruţi şi înainte ca „Adia“ să devină cel mai căutat termen din istoria Internetului. Înaintea cutremurelor devastatoare, înainte de alinierea celor nouă armate şi a distribuţiei de pastile iodate, înainte ca America să fi lansat avioane de luptă F16, înainte ca Mesia să fie prea distrat sau non-existent ca să-i poată trezi pe vii sau pe morţi. Sam devenea bărbat. Isaac punea în balanţă dacă să se sinucidă sau să se mute dintr-o casă într-un cămin.

— Am vrea să uităm de toate astea, îi spuse Julia rabinului. Am vrea să îndreptăm lucrurile, ca să putem merge înainte cu pregătirile pentru bar mitzvah.

— Cerîndu-le tuturor scuze pentru toate cele întîmplate?

— Am vrea să ne întoarcem la fericire.

În vreme ce cuvîntul se risipea în încăpere, aşezîndu-se peste vrafurile de cărţi religioase şi peste covoarele pătate, Jacob şi Julia percutau tacit la speranţa, tristeţea şi stranietatea spuselor ei. Îşi pierduseră calea şi busola, dar nu-şi pierduseră credinţa că era încă posibil s-o recîştige – chiar dacă niciunul dintre ei nu ştia precis la ce fericire se referise ea.

Rabinul îşi încrucişă degetele, ca toţi rabinii, şi spuse:

— Un proverb hasidic spune în felul următor: „În timp ce urmărim fericirea, fugim de mulţumire“.

Jacob se ridică, împături hîrtia, o aşeză în buzunar şi zise: 

— N-aţi nimerit persoana potrivită.