Dilema veche vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Hoodoo, de Cosmin Leucuța, aflat în curs de apariție în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

Înainte să împlinească 18 ani, Sofia află că a rămas însărcinată cu Knopf, un om foarte influent, aflat în plină ascensiune. Sarcina fetei nu are cum să rămînă fără urmări, aşa că Albert este trimis să o ucidă. În scenă intră Paul, un bărbat misterios şi tăcut, care o salvează pe Sofia şi apoi o ia cu el într-o călătorie spre Vest şi spre libertate, încercînd să pună cît mai mulţi kilometri între ei şi necruţătorul Albert. Pe urmele lor porneşte şi Anton, fratele geamăn al fetei, hotărît să-şi recupereze cu orice preţ sora pe care o crede răpită. În paralel, Isabela se luptă cu dragostea ei împărţită în două, cu sentimentele de vinovăţie şi cu alegerea pe care trebuie să o facă în curînd. Dumnezeu îşi face apariţia în carne şi oase. Are buzunarele pline cu secrete, iar agenda lui este cel puţin sinistră. Toţi sînt legaţi prin nenumărate fire invizibile şi, fără să ştie, se îndreaptă cu viteză în aceeaşi direcţie, spre o întîlnire – şi un personaj –care le va schimba vieţile pentru totdeauna.

„Lumea mă întreabă uneori despre ce e vorba în Hoodoo. Le spun oamenilor că e vorba despre o grămadă de chestii. Dincolo de călătorii, muzică veche, sex, cuvinte potrivite şi alegeri proaste, dincolo de sînge şi lacrimi şi răzbunare, e vorba despre cîte puţin din fiecare lucru pe care îl ştiu. A, şi despre sfîrşitul lumii.” — Cosmin Leucuţa

Cosmin Leucuţa s-a născut pe 3 octombrie 1986, la Arad. În 2009 a absolvit Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. A publicat povestiri, nuvele şi fragmente din romane în reviste precum EgoPhobiaLiterNautica şi Hypocrisia. La vîrsta de 23 de ani a scris romanul Laptele negru al mamei, cîştigător al Concursului de Debut organizat de Editura Adenium în anul 2013. Un alt roman al său – Statele Unite ale lui Dumnezeu – a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, ediţia a VI-a (2013), organizat de Editura Humanitas. În octombrie 2017, Editura Casa de Pariuri Literare i-a publicat o culegere de povestiri scurte intitulată Numele altora. Locuieşte în Timişoara, împreună cu cele două pisici ale sale.

****

Mai merseră aşa o vreme, ascultînd muzică, apoi Sofia îi ceru să oprească la o mică piaţă amenajată la marginea drumului. Erau doar cîteva standuri prăfuite, acoperite cu prelate albe.

— Ce vrei să iei?

— Mi-e poftă de nişte fructe. Vrei ceva anume?

— Nu, nu vreau nimic.

— Niciodată nu vrei nimic, murmură fata şi părăsi maşina.

Se preumblă printre tarabe vreme de cîteva minute, iar cînd se întoarse îi puse lui Paul în braţe o pungă cu două kilograme de portocale. Paul desfăcu punga şi le studie, apoi i le împinse Sofiei:

— Portocalele alea arată ca dracu’, observă Paul.

— Hai, nu fi rău! se încruntă ea. Cineva trebuie să le mănînce şi pe ele. Nu e vina lor că sînt urîte, zîmbi ea şi scoase una din pungă.

Paul îşi aprinse o ţigară:

— Ţi-e milă de portocalele lovite?

Sofia se întoarse spre el cu o mutriţă nevinovată. Paul rîse, apoi porniră mai departe. Muzica fu reluată şi conduseră mult timp fără să rostească niciun cuvînt. Ei erau pasagerii şi călătoreau cu maşina. Călătoreau departe şi repede, fără ancoră şi fără frîne. Sofia mîncă aproape jumătate din portocalele aflate în pungă. Paul spuse:

— Povesteşte-mi despre ai tăi.

— Ce vrei să-ţi povestesc?

— Ştiu că ai plecat de acolo din necesitate, dar nu te-am auzit vorbind despre ei deloc. Nu ţi-e dor de ei? Nu ţi-e dor de casă?

— Nicăieri nu e ca acasă, dar, dacă nu pleci de acolo, nu ajungi să afli asta.

Paul pufni uşor şi apoi zîmbi. Fata avea dreptate şi nu se sfia să arate asta. Avea un fel simplu de a cumpăni lucrurile. Spuse:

— Povesteşte-mi orice. Spune-mi ceva despre familia ta. Despre prietenii tăi. Nu ai lăsat pe nimeni în urmă, pe cineva la care ţii mai mult decît la restul? Ai luat foarte repede şi foarte uşor hotărîrea de a pleca. Nimănui nu-i e dor de tine? Ţie nu ţi-e dor de cineva? Sigur ţii la cineva mai mult decît la portocalele alea.

— Doar pentru că nu vorbesc despre ei nu înseamnă că nu mi-e dor de ei. Sînt sigură că mă caută, disperaţi. Iar tu nu mă laşi să dau un telefon.

Nu mai pusese mîna pe un telefon din seara aceea, în club. Nu comunicau cu nimeni, niciunul. Nu foloseau carduri. Nu trimiteau e-mail-uri, nu foloseau reţele de socializare sau telefoane mobile, absolut nimic care putea fi monitorizat. Foloseau drumuri lăturalnice şi circulau pe autostrăzile cele mai pustii. Nu se opreau decît ca să mănînce, ca să doarmă sau la culoarea roşie a semaforului. La player, Mick Jagger spunea „it’s 3 in the afternoon“, imitîndu-l pe Bob Dylan. Fata îşi aruncă instinctiv ochii la ceasul de pe bord. Chiar era ora 3 după-masa şi Sofia se întrebă dacă maică-sa se plimba pe străzi, smulgîndu-şi părul şi întrebînd în stînga şi în dreapta dacă cineva îi văzuse copilul?

Trase aer în piept:

— Mi-e dor de mama. Şi de fraţii mei.

— Cîţi fraţi ai?

— Trei. Doi mai mari. Sînt gemeni.

— Gemeni? întrebă Paul, cu un tremur ciudat în glas. Cum îi cheamă?

— Patric şi Feodor.

— Şi celălalt? Al treilea? E mai mic? Soră?

— Frate. Nu e mai mic. E geamănul meu.

Paul se întoarse spre ea cu sprîncenele ridicate:

— Două perechi de gemeni?

— Da. Care-i problema?

— Niciuna. Mă amuz.

— Ce e amuzant?

— Două perechi de gemeni. Universul şi-a cheltuit toate şansele cu părinţii tăi.

Sofia rămase tăcută. El continuă:

— Cred că maică-ta a avut de lucru cu voi. Taică-tău?

— Ca şi al tău.

— Se pare că ne asemănăm mai mult decît credem.

— Adică?

— Taţi morţi, fraţi gemeni... Nu contează. Continuă. Povesteşte-mi despre geamănul tău.

— Îl cheamă Anton. Anton Cristian. De fapt, el e mai tînăr decît mine cu cîteva ore. După ce m-a născut pe mine, maică-mea s-a mai chinuit cu el vreo două ore în travaliu. Unii ziceau că e semn rău. Că lumea asta nu l-a vrut, dar maică-mea s-a încăpăţînat să-l nască.

— Crezi asta?

— Nu. E unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunosc. Totuşi, s-au întîmplat multe lucruri ciudate în anul în care ne-am născut eu şi fratele meu. Lucruri rele. Tatăl meu a fost ucis. Unchiul şi bunica mea au dispărut fără urmă. Bunicul a devenit un alcoolic singuratic. Maică-mea

era tînără, singură şi avea patru copii mici pe cap. Acela a fost anul în care Maratonistul Mascat a distrus simbolul pe care-l crease în faţa lumii şi apoi a dispărut fără urmă.

Da, Paul îşi amintea de Maratonistul Mascat.

— Hm, ciudat, murmură el.

— Mda, ciudat.

Aşa deci, fratele ei geamăn, Anton. Toată lumea îl striga Toni, în afară de ea. Ea îl alinta cu Anti. Mai erau şi cei care îi ziceau Cristi sau Cristian, dar ea era singura care îl striga Anti. Era un singuratic, total neinteresat de aproape tot ce se întîmpla în jurul lui. Trăia în propriul univers, un loc în care foarte puţini aveau acces. Totuşi, solitudinea lui era bolnăvicioasă, esenţialmente diferită de a Sofiei. Avea ochii mari, unii ar spune chiar lărgiţi, parcă mereu pregătiţi să vadă inimaginabilul care se lăsa aşteptat. Vorbea puţin, dar apăsat şi gîndurile i se scurgeau de pe limbă fără cenzură. Ca şi ea, era uşor roşcat şi plin de pistrui. Se îmbrăca simplu. Mereu scria cîte ceva într-un carneţel.

Oare ce făcea pisica lui, bezmetica aia de Mîţuţă?

Sofia i-o dăruise nu fiindcă maică-sa îi ordonase să scape de ea, asta fusese doar ceva incidental şi aparent, ci fiindcă se gîndise că lui Anton i-ar fi prins bine compania animalului. Pisica aceea era ca şi el: loială, dar nu ipocrită. Pisica nu se vindea şi nici nu făcea compromisuri. Îi povesti toate aceste lucruri lui Paul, iar bărbatul strîngea tot mai tare volanul între degete.

— Da, mi-e dor de el. Mă întreb ce face acum. Mi-e dor de ei, de toţi. M-am certat cu mama înainte să plec de acasă.

— De ce v-aţi certat?

— O prostie.

Paul contemplă răspunsul ei. Fata continuă:

— Voia să-mi spună să am grijă ce fac, pe unde şi cu cine umblu, că lumea e plină de oameni răi.

Paul pufni sugestiv.

— Eu nu am ascultat-o. Pericolul are un mod ciudat de a te lua prin surprindere. Sper să ajung să o mai văd, măcar o dată. Vreau să-i spun că îmi pare rău. Şi că o iubesc.

Îşi şterse colţurile ochilor, apoi se întoarse spre Paul:

— Dar tu? Unde-s ai tăi?

— Ai mei nu mai sînt.

A fi sau a nu fi. Fata spuse:

— Ştii că mătuşa mea, Sonja, a fost iubita tipului care l-a intervievat pe dumnezeu, atunci, imediat după incident?

— Serios?

— Da.

Fata pipăi pielea scaunului, apoi îşi lipi fruntea din nou de sticla portierei.

— De ce ţi-a dat taică-tău maşina asta, dacă nu te iubea?

Paul îşi aprinse o ţigară. Da, el îi spusese asta. Suflă fumul afară, în tăcere, apoi o sparse:

— Pentru că… pentru că nu ştia să fie un tată. Credea că aşa va îndrepta lucrurile. Credea că aşa se umplu golurile.

— Eşti gol pe dinăuntru? întrebă fata.

— Tu nu? răspunse el.

Sofia îşi lipi palmele de abdomenul plat şi gîndi că nu, nu sînt. Oftă şi mai adăugă doar aceste cuvinte:

— Aş vrea ca viaţa să fie mai simplă.

Paul privi în zare, peste volan. Deşertul se dezvăluia încet. Spuse:

— E un drum drept. Ce poate fi mai simplu?

Conversaţia se stinse pe nesimţite.